Articol de: Cătălin Olteanu, Director Comercial Adjunct, BRD Finance Groupe Société Générale
Încă din copilărie, mi-a plăcut să călătoresc. Când ştiam că voi pleca la drum, eram cel mai bucuros din familie să fac bagajele. Aproape că nici nu dormeam cu o noapte înainte. Aş fi dat orice să se facă dimineaţă mai repede, ca să înceapă „aventura”. Iar când reveneam acasă, simţeam că am crescut mai repede şi că ştiam dintr-o dată mult mai multe lucruri.
Este ora 6:00 şi mă aflu într-un taxi care mă duce spre Otopeni. Mă simt destul de vioi, deşi încă nu a răsărit soarele. Ajung la aeroport, cu forfota lui obişnuită, indiferent de oră. Este o cursă spre Timişoara şi majoritatea pasagerilor călătoresc în interes de serviciu. La poarta de îmbarcare, unii citesc liniştiţi ziarul, alţii vorbesc la telefon, scriu mesaje sau lucrează, preocupaţi, pe laptop.
Zborul
Autobuzul ne lasă pe toţi lângă aeronava pregătită de zbor. Răcoarea dimineţii şi motoarele turate ale avioanelor de lângă noi mă activează. Dintotdeauna mi-au plăcut avioanele, din două „motive”: tatăl meu (militar de carieră în cadrul Forţelor Aeriene) şi vacanţele la bunici, în localitatea Boboc. Acolo este Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Aeriene, unde, acum 25 de ani, aproape fiecare zi semăna foarte mult cu un show aviatic: avioane-şcoală, avioane de vânătoare, lansări de paraşutişti, zbor de noapte, tonouri, lupinguri, atacuri la sol, în picaj, motoare în forţaj, zbor în formaţie.
Decolăm rapid spre Timişoara şi soarele pătrunde hotărât în avion. Decolarea reuşită a fost ca un test pentru pilot, aşa că, acum, pasagerii se pot lăsa liniştiţi pe mâna lui. Nu durează decât 30 de minute să ajungem deasupra Timişoarei, însă cei din jur remarcă acest lucru abia atunci când avionul se înclină accentuat, pentru a se înscrie pe direcţia pistei. Brusc, toţi devin atenţi la ceea ce se întâmplă şi realizează că pământul este încă prea departe pentru a se relaxa. Aterizarea este foarte lină şi toţi ne grăbim să coborâm din aeronavă.
Revenirea cu picioarele pe pământ
Mă urc în taxi şi sunt readus cu picioarele în realitatea cotidiană. Şoferul neglijent de taxi pare că este de pe altă planetă comparativ cu pilotul cărunt şi calm din carlingă. Dezordinea din portbagaj contrastează total chiar şi cu tractoraşul pentru bagaje din aeroport. Felul improvizat în care este montat aparatul de taxare, stilul de comunicare prin staţie, maniera de a conduce, regulile încălcate şi lipsa de respect pentru ceilalţi din trafic te duc cu gândul la amatorism.
Probabil că vi se pare o comparaţie extrem de forţată. E ca şi cum ați compara o barcă din Cişmigiu cu un portavion propulsat nuclear. Însă, dacă analizăm mai bine, constatăm că nivelul de profesionalism cu care ne facem meseria este singura diferenţă. Nu degeaba copiii spun că vor să se facă doctori, piloţi, profesori, pompieri, astronauţi sau să ajungă ca un sportiv legendar. Instinctiv, ei simt admiraţia pentru nivelul înalt de profesionalism cu care cei mai mulţi dintre practicanţii acestor meserii îşi fac jobul. Simt câtă pasiune e necesară pentru a ajunge să fii performant şi cât sunt de diferiţi de ceilalţi prin atitudine.
Indiferent dacă vrei să pilotezi pe o linie comercială sau un avion de vânătoare, ca să ajungi un pilot foarte bun, ai nevoie de o educaţie solidă, trebuie să treci numeroase teste, să petreci multe ore de zbor în simulator sau pe scaunul de co-pilot. Trebuie să poţi lucra într-o echipă şi să ai bun-simţ. Trebuie să îi respecţi atât pe colegii mai tineri (de la sol sau din aer) care te sprijină să duci misiunea la capăt, cât şi pe cei mai în vârstă (care te-au pregătit şi ţi-au dat onoarea să culegi laurii). Este nevoie de rapiditate atunci când iei decizii în situaţii-limită, dar şi de stăpânire de sine pentru a conferi echilibru colegilor datori să liniştească pasagerii/civilii. Trebuie să înveţi permanent ca să poţi pilota aeronave noi, să ştii să mulţumeşti celor care au grijă de siguranţa ta şi a pasagerilor, adică să fii un bun lider. După toate acestea, majoritatea piloţilor ajung să spună: „Mă simt puţin vinovat: mă joc cu cele mai scumpe jucării pe care şi le poate dori un copil şi sunt plătit să fac asta, deşi aş face-o şi gratis”.
Frank Borman (astronaut în misiunea Apollo 8) spunea: „A superior pilot uses his superior judgment to avoid situations which require the use of his superior skills”. Oare câţi dintre noi atingem şi păstrăm acest nivel de profesionalism? Cum ar arăta rezultatele noastre dacă atitudinea cu care ne facem treaba ar fi aceeaşi? Oare accidentul de tren din Spania sau accidentul de pe serpentinele din Muntenegru ar fi putut fi evitate dacă acei pasageri aveau norocul să îşi lase viaţa în mâinile unui profesionist? Cum am fi reacţionat noi dacă eram la manşa unui Mig-21 Lancer în locul piloţilor de elită de la Câmpia Turzii (Laurenţiu-Nicolae Chiriţă şi Sorin-Traian Avram) şi constatam o defecţiune tehnică? Sau în locul pilotului de încercare Aurelian Cojocaru de la Aerostar Craiova, care se antrena cu un IAR-99 Şoim pentru o demonstraţie aviatică în Serbia? Toţi aveau peste 1.000 de ore de zbor şi au ales să manevreze avionul aflat în picaj până dincolo de orice clădire locuită, cu preţul vieţii lor, pentru că nu au mai apucat să se catapulteze.
Când călătorim cu avionul, suntem clienţii unei echipe de profesionişti care trebuie să funcţioneze perfect în orice situaţie. Iar atunci când ceva nu funcţionează, totul apare ca „Breaking news”. Nimeni nu poate să acopere erorile: toţi parametrii, toate convorbirile şi probele rămase sunt investigate atent. Nici o aeronavă de acelaşi tip nu se mai ridică de la sol până când eroarea nu este eliminată definitiv. Dacă în fiecare domeniu clienţii, siguranţa şi calitatea produselor/serviciilor ar avea aceeaşi importanţă, probabil că Google, Apple, Lego sau Ikea nu ar fi doar niște excepţii.
Procesele de lucru şi procedurile de siguranţă pe un portavion sunt gândite şi aplicate până la cele mai mici detalii. Nu sunt zone gri de care nu se ocupă nimeni decât dacă aşa vine ordinul, nici nu sunt lucruri de care se ocupă mai mulţi fără să ştie unul de altul. Afirmaţii de genul „Merge şi așa”, „Fac şi eu ce pot”, „O să se rezolve şi fără noi” sau „N-am timp acum” nu au ce căuta acolo. Iar aroganţa nu prea îşi găseşte locul, fiindcă piloţii prea trufaşi cad pradă „selecţiei naturale”.
Căderea pe gânduri
Un aeroport, o bază aeriană sau un portavion ajung să funcţioneze ca un organism viu, în care fiecare părticică are rolul ei vital. Toţi am văzut imagini cu portavioane unde fiecare militar este îmbrăcat cu o culoare dedicată funcţiunilor pe care le îndeplineşte. Acolo, toţi ştiu exact ce au de făcut, ca parte a unui angrenaj perfect uns. Nu există funcţii importante şi trepăduşi, ci doar coechipieri. Toţi sunt conştienţi că viaţa lor depinde de profesionalismul colegului, indiferent de grad sau experienţă. Copilotul de 30 de ani ascultă neabătut ordinele comandantului în vârstă de 60 de ani, iar comandantul aeronavei îl salută cu respect pe colegul inferior în grad care l-a ghidat pe pistă sau pe colega cea nouă din turnul de control.
Oare noi, când ajungem să deţinem o funcţie mai importantă, salutăm mereu femeia de serviciu, colega de la recepţie sau colegul care instalează imprimanta? Cum ar fi dacă produsele pe care vrem să le lansăm ar fi gândite ca şi cum viaţa noastră sau a celor dragi ar depinde de ele?
Sau dacă am sta cu clienții în aceeaşi „barcă” atunci când serviciile noastre „intră la apă”? Am fi la fel de neglijenţi sau superficiali? Oare am mai încerca să dăm doar „senzaţia de profesionalism” sau chiar am persevera să facem un lucru de senzaţie?
