Articol de: Laura Solomonescu, Business Development Manager, Interact
Zilele trecute, m-am întâlnit cu o veche prietenă. Din două-trei vorbe, am ajuns să rememorăm “amintiri din copilărie”. Printre ele, jocurile pe care copiii de astăzi nu le mai ştiu. Ne-am amintit cu drag, spre exemplu, cum ne împărţeam în echipe sau cum ne alegeam echipele, cu gândul să câştigăm. Dezbăteam, ne certam, dar, într-un final, ne puneam de acord. Iar după fiecare etapă, schimbam echipele atât de natural şi uşor încât, de fapt, eram o singură gaşcă de copii care căuta moduri ingenioase de a se distra.
Vorbind cu prietena mea, mi-am dat seama că, pe vremea aceea, nimeni nu ne vorbea despre colaborare sau teamwork şi despre beneficiile acestor tehnici în îndeplinirea unui ţel, oricare ar fi fost acesta. Totul se petrecea natural, firesc. Modul în care relaţionam, intram într-o echipă sau alta avea un singur obiectiv: să facem joaca mai bună şi distracţia mai mare. Faptul că formam echipe era un mijloc de a ajunge acolo şi, de ce nu, câteodată, era chiar parte din scop.
Am stat să mă întreb de ce ne era atât de uşor atunci să colaborăm şi să ne folosim de puterea unei echipe, iar acum ne este atât de dificil? De ce acum considerăm că a colabora, de fapt, înseamnă să fii vulnerabil şi să dai impresia că nu te descurci singur?
Un posibil răspuns cred că este acela că, de multe ori, uităm scopul final sau motivul pentru care facem anumite lucruri. Ori că acesta se transformă în grija să ieşim noi mai bine dintr-o situaţie, iar rezultatul pozitiv să fie direct proporţional cu efortul, ideile şi energia noastră, individuală. Sigur că e important să ne fie recunoscute meritele şi sigur că ne dorim cu toţii ca, din când în când, să auzim un “mulţumesc” sau cuvinte de laudă, dar ce ne facem atunci când totul ajunge să se rezume la asta şi periclităm ţelul pentru ego-ul de moment?
