Un trainer și mai multe roluri

Un trainer și mai multe roluri

 

Logo Interact 2013Mi se întâmplă, uneori, ca oamenii să mă întrebe la cursuri cum este să fii trainer. A devenit o ocupație destul de la modă și pare să exercite un anumit grad de fascinație. Nu pare foarte greu: ce mare lucru să le vorbești oamenilor și să faci cu ei diverse “joculețe” care arată, mai degrabă, ca niște experimente controlate!? Și totuși, cu ce se mănâncă meseria de trainer?

Trainerul cui?

Pentru părțile implicate, trainerul își arată diversele fațete în funcție de nevoile lor. Astfel, pentru participanți, el poate fi un ghid care să îi însoțească într-o călătorie a descoperirii de sine și a construirii de noi abilități. Poate suna pompos – ce descoperire de sine se petrece într-o sală de curs cu alți 10-12 colegi, în nici două zile? Dar, uneori, chiar se întâmplă asta: cineva descoperă o nouă perspectivă, o tehnică de a deveni mai eficient, un nou rol, un potențial, iar toate acestea duc spre o (re)construire a sinelui. Pentru manager și pentru omul de resurse umane, trainerul este, pe rând, consultant, partener și oglindă; deseori, este “vocea profetului”, care transmite un mesaj din interiorul companiei cu obiectivitatea perspectivei externe.

Trainer versus profesor

Am observat de-a lungul timpului că a fi trainer este, la fel ca multe alte meserii, subiectul unor imagini standard, a unor clișee care uneori au puțin, dacă nu deloc, de-a face cu realitatea. Mă amuză să le trec în revistă pe cele mai savuroase. “Trainerul este o persoană care vorbește mult despre orice, fără să spună nimic și fără să se priceapă la ceva anume, motiv pentru care îi învață pe alții” este o prejudecată destul de dură și destul de răspândită. Poate că există un sâmbure de adevăr aici: în definitiv, nu iese fum fără măcar o fărâmă de foc. Mulți au fost atrași de această meserie tocmai pentru că părea așa: stai în fața unor oameni și le ții prelegeri, iar ei își notează cuminți în caiete și, de a doua zi, se schimbă radical.

Această percepție ne duce cu gândul la asemănarea cu profesorul. Încă mă surprinde – și uneori, chiar mă sperie – cât de rapid oameni în toată firea, cu ani de experiență în spate, odată intrați în sala de curs, redevin elevii de odinioară. Vă amintiți tipologia colorată a clasei voastre din liceu? Noi o revedem aproape zilnic în variate forme, dar elementul comun este acela că participanții se raportează la trainer cum o făceau pe vremuri cu cei de la catedră. Asocierea aceasta vine cu bunele, dar mai ales cu relele sale. Și mereu m-am întrebat dacă se întâmplă la fel și în alte culturi.

La noi, în spatele unor comportamente contraproductive, a unor reticențe sau atitudini refractare, poți ghici experiențele emoționale negative din școală. Ele par să fi marcat persoana respectivă în modul în care se raportează până azi la învățare sau dezvoltare personală, cum ne place să-i zicem. Una dintre consecințe este că mulți se așteaptă să fie receptori pasivi în training: “hai, fă tu toată treaba”, par să-mi spună de la bun început, sau “distrează-mă / schimbă-mă / uimește-mă / dă-mi antidotul perfect / fă-mi un mic masaj la orgoliu! ”.