de Anne Pleșuvescu, consultant
Leadershipul vă va ajuta sa exploraţi universurile din minţile celor cu care aţi ales să vă petreceţi viata personală de acasă şi de la serviciu.
A scrie despre leadership într-o revistă de people management este ca şi cum te-ai duce într-un supermarket la cumpărături fără să-ţi fi notat pe o hârtie ce vrei să-ţi cumperi. Ştii pentru ce te-ai dus, sunt multe care ar trebui puse în coş, dar nu reuşeşti să-ţi dai seama ce ar fi extrem de important de achiziţionat acum. Într-o astfel de situaţie ai să petreci foarte mult timp uitându-te/pierzându-te prin magazin, luând, probabil, multe lucruri inutile şi cheltuind mai mulţi bani decât ar fi cazul. În plus de asta, când ai să ajungi acasă ai să vezi că nu ai cumpărat detergent de vase de care aveai mare nevoie, în schimb ai luat detergent de rufe deşi mai aveai jumătate de pungă… Morală? Faceţi-vă lista înainte de pleca la cumpărături pentru a fi eficienţi.
Desigur că nu despre asta vreau să vă vorbesc, dar am dorit să vă împărtăşesc această imagine pentru că ea reflectă foarte bine ceea ce am simţit atunci când mi s-a propus să scriu despre Leadership. M-am simţit ca în faţa rafturilor pline din supermarket având posibilitatea să aleg orice subiect neştiind care e cel mai important sau cel mai de folos. În concluzie, am pierdut foarte mult timp analizând, scriind şi ştergând ce-am scris, încercând să încropesc o” listă” de teme de leadership şi neuroleadership care mi s-ar fi părut mie mai de interes. Am petrecut foarte mult timp în supermarketul minţii mele, am predat articolul cu întârziere şi, Dumnezeu ştie, dacă va corespunde cu nevoile cititorilor mei.
Viaţă personală versus viaţă profesională ?
O discuţie de coaching recentă mi-a confirmat încă o dată că metaforă cu supermarketul vorbeşte despre leadership…neuroleadership. Clientul meu era convins că din punct de vedere profesional nu a realizat mai nimic ( în ciuda faptului că, astăzi, conduce o companie) şi era destul de mulţumit de viaţa lui personală. L-am întrebat: “Cât la sută din timpul tău îţi ocupă serviciul?”. “60-70%” mi-a răspuns rapid, după care a avut un moment de tăcere şi a rostit uşor şocat ”…adică vrei să spui că eu trăiesc doar 30% din viaţă?” ”Nu… nici gând.” i-am răspuns,” trăieşti şi când eşti la serviciu şi ai şi atunci o viaţă personală… viaţă personală de la serviciu…” – am râs amândoi. S-a uitat la mine câteva secunde, după care mi-a spus “Nu există profesional şi personal. E doar încercarea mea de a justifica diverse lucruri care nu-mi plac. Eu am ales să le fac 70% din timpul meu şi îmi justific alegerea spunând că este altceva decât viaţa mea personală. Serviciul este ceva care îmi susţine viaţa mea personală… este profesia mea, nu viaţa mea. Mă mint în fiecare zi. Trebuie să fac ceva cu felul în care văd lucrurile la serviciu, să schimb relaţiile cu oamenii mei. Aşa nu mai merge. Îmi fac rău mie, şi indirect, şi lor.” Câţi dintre voi credeţi , ca şi mine, că asta era o discuţie despre leadership?
Importanţa confortului nostru emoţional
De ce ne ocupăm atât timp să analizăm şi să teoretizăm felul în care ne purtăm unii cu ceilalţi, desigur, la serviciu, desigur, pentru a avea rezultate mai bune în muncă? Nu este încercarea noastră de a ne face, pur şi simplu, viaţa mai bună? Probabil că cei care au ajuns să fie interesaţi de subiectul leadership sunt oameni care, cândva, la fel ca şi clientul meu, au înţeles cât de tare contează “viaţa personală de la serviciu”. Sunt oameni care au înţeles că, pentru a îmbunătăţi rezultatele obţinute, trebuie să îmbunătăţeşti relaţiile cu ceilalţi, felul în care îţi abordezi colegii, felul în care îţi structurezi munca. Leadershipul e în fiecare dintre noi pentru că fiecare dintre noi scriem capitole importante din viaţa noastră în locurile în care muncim.
Ştiinţa ne spune astăzi că stimulii din exterior, fie că sunt din viaţa noastră particulară, fie că sunt din viaţa profesională, ajung să ne afecteze creierul în acelaşi mod. Creierul nostru nu ştie să facă diferenţa între bucuria sau supărarea de acasă şi cea de la serviciu. Stresul generat de cumpărăturile fără listă pe care îl descriam la început, este similar cu stresul pe care îl resimt când ajung în faţa calculatorului, având o sută de lucruri de făcut, neştiind de care să mă apuc mai întâi şi de ce e mai important să fac task-ul A decât task-ul B. Din această nevoie s-a inventat, spre exemplu, managementul timpului. Neuroleadershipul ne explică de ce lucrurile stau aşa. Dacă vă închipuiţi că legăturile dintre neuroni sunt liniare, adică neuronul A se leagă de neuronul B şi neuronul C creând un fel de linie de cale ferată pe care informaţia circula dinspre A spre C şi dinspre C spre A, vă înşelaţi. Fiecare neuron se leagă, în medie, cu 10.000 -15.000 alţi neuroni ceea ce determina o reţea a cărei complexitate este greu de imaginat având în vedere că în creierul uman găsim, în medie, 100-200 miliarde neuroni. Mintea fiecăruia dintre noi este un univers. Experienţele anterioare din viaţa determină conexiuni neuronale a căror clasificare este imposibil de realizat. În termeni uzuali, acest lucru se numeşte sistem de valori.
Diversitatea structurii noastre subiective
Să presupunem că eu sunt o persoană pentru care lucrurile structurate înseamnă linişte pentru că, de-a lungul timpului, experienţele mele de viaţă mi-au arătat că ordinea şi disciplină îmi generează rezultat, deci satisfacţie. Având în vedere acest lucru, cum credeţi că mă voi simţi în supermarket fără o listă? Dacă aţi fi managerul meu, ce fel de task-uri m-aţi pune să rezolv? Cât de mult m-aţi ajuta să-mi structurez muncă? Cât ar fi de important pentru mine? Cum mi-ar influenţa lipsa de structură rezultatele? Dar dacă aş fi o persoană care adoră dezordinea şi lipsa de structură? Probabil că aş petrece şi eu foarte mult timp în supermarket pe motiv că îmi place să bâjbâi fără direcţie şi creierul meu adoră starea generată de lipsa listei de cumpărături.
Ce aţi face diferit dacă aţi fi managerul meu? Neuroleadershipul ne spune astăzi că este aproape imposibil să găsim două sisteme de valori identice (adică două minţi similare). Întotdeauna vor fi lucruri care diferă, fundamental. Încercarea noastră de a crea tipare de comportament, reţete, nu corespunde realităţii minţilor noastre. Ce mie îmi place…este foarte probabil să nu placă celui din faţa mea.
Ce ne rămâne atunci de făcut? Oare cum ar arăta vieţile noastre dacă am accepta că cei de lângă noi sunt, la fel ca şi noi, unici? Ce ar fi dacă am construi pe lucrurile în comun şi ne-am petrece foarte mult timp căutând şi construind mai apoi pe lucrurile pe care le avem în comun?
E simplu. Leadershipul vorbeşte despre ascultare, clarificare, dialog, acceptare. Decât să căutăm cu disperare ce e alb şi negru, greşit sau corect, nu credeţi că e timpul să acceptăm ca viaţa este o paletă infinită de tonuri de gri?
