Motivație mică sau mare?

Am invatat sa caut mai degraba motivatia „mica”

O singură dată în cei 17 ani de când muncesc am trăit experienţa unei motivaţii extraordinare, dincolo de aşteptări. A fost ceva asemănător îndrăgostirii, numai că nu faţă de o persoană, ci faţă de un proiect.

Totul a început cu o viziune de viitor, o imagine atât de clară şi de puternică senzorial încât aveam sentimentul că este deja în prezent. Am scris un email plin de pasiune către câţiva oameni cărora le-am împărtăşit viziunea mea şi pe care i-am invitat să vină parteneri în proiect. Au venit.

Au urmat trei luni de construcţie a proiectului în care nu mi-am pus niciodată întrebarea cum să mă motivez. Seara, nu puteam adormi pentru că mintea mea explora noi idei şi soluţii pentru proiect. Dimineaţa, mă trezeam mai devreme decât de obicei şi primul gând era proiectul. Săream din pat cu bucurie şi, în drum spre baie, porneam laptopul, ca să mai scriu ceva. În echipă, debordam de entuziasm la fiecare şedinţă. O colegă mi-a spus la un moment dat că devenisem „prea mult” pentru ea. Uneori, când dădea drumul la idei, energia mea începea să curgă precum Dunărea şi părea că vrea să o înghită.

Dacă cineva se întreabă de unde se hrănea motivaţia mea, răspunsul este simplu: erau acele lucruri pe care oricine le poate citi în literatura motivaţională. Proiectul mă făcea să mă simt împlinită, iat contribuţia celorlalţi făcea lumea mai frumoasă. Îmi foloseam creativitatea, eram dedicată, lucram în echipă. Fiind vorba despre un produs inovator pe piaţă, aveam ocazia să cresc profesional.

Trei luni mai târziu, eram epuizată. Am devenit irascibilă, aveam senzaţia că unii dintre colegii mei nu fac suficient, mă întrebam ce aş putea face ca să îi susţin să îşi asume şi ei proiectul într-o mai mare măsură. Nu aveam pretenţia să fie ca mine, însă un pic mai multă implicare nu ar fi stricat. Eram din ce în ce mai obosită, nu mai reuşeam să dorm, să mănânc bine şi nici să fac sport sau meditaţia zilnică, pentru că şi ele mi se păreau o pierdere de timp, în acel moment.

Astea până într-o bună zi, când, mergând spre o întâlnire în centru, m-a muşcat, din senin, un câine. Îl văzusem cum venea spre mine, liniştit şi senin, şi cum mă ocolise, coborând de pe trotuar pe stradă. În timp ce eu mă îngrijoram că s-ar putea să-l calce vreo maşină, m-a depăşit şi, de la spate, m-a atacat. Prima mea reacţie a fost: „nu este posibil, nu am timp de aşa ceva!”. Proiectul, aflat în etapa cea mai intensă, avea nevoie de toată atenţia mea.

Am avut nevoie de acest stop forţat din goană ca să înţeleg că pierdusem echilibrul, încă o dată. Unul care să-mi redirecţioneze energia pe loc către… mine. Toată viaţa am căutat să fac o muncă frumoasă, care să mă împlinească. Am înţeles însă, în ziua în care a trebuit să mă opresc ca să îmi îngrijesc rana, că nimic din exterior (o muncă anume, o relaţie, o proprietate) nu este cu adevărat sursa împlinirii mele.

De atunci, am învăţat să caut mai degrabă motivaţia „mică” sau motivaţia de a-mi trăi viaţa moment cu moment, să fiu conectată la mine însămi şi prezentă la mediul înconjurător. Lucrurile curg în continuare, chiar mai bine – poate mai puţină pasiune, mai puţin consum, însă mult mai multă prezenţă şi echilibru la nivelul întregii mele vieţi, cu toate părţile importante din ea – munca, relaţiile cu ceilalţi şi, mai ales, relaţia cu mine.