Titus Tulea: „Cine nu are bătrâni să-şi cumpere!”

Putem vorbi astazi despre mentorat formal si informal.

Asaltaţi zilnic de inovaţie, seduşi permanent de ultimul răcnet în materie de tehnologie, educaţi de timpuriu pentru performanţă, încurajaţi de sumedenia de premii şi medalii pe care ne-am obişnuit să le culegem la olimpiade, uităm adesea că înţelepciunea vine, de fapt, din experienţă.

Poate ritmul alert în care s-a dezvoltat economia românească după ’89 ori fragilitatea sa în comparaţie cu vârstele venerabile ale capitalismului de pe alte plaiuri să justifice aparent rara utilizare a mentoratului în modelul de afaceri românesc. Spaţiu propice, de altfel, dacă socotim că aici matricea culturală a generat ziceri precum „Cine nu are bătrâni să-şi cumpere”.

Substantivizat de la numele personajului lui Homer, Mentor (prietenul credincios căruia Odisseu îi încredinţează administrarea casei şi a bunurilor sale, precum şi educaţia fiului său, Telemah), mentoratul funcţionează şi astăzi după aceleaşi principii relaţionale. El devine instrument de dezvoltare personală în măsura în care discipolul (numit şi „mentee” sau ­„proteje”) găseşte ori este ajutat de către un soft sau o comisie de mentorat să găsească un maestru căruia îi acordă încredere deplină, pentru a-l ajuta în dezvoltarea profesională şi personală. În timp, această relaţie va trece prin mai multe faze, va căpăta substanţă şi va depăşi limitele dezvoltării profesionale, devenind o relaţie solidă de prietenie, în care discipolul întoarce cu gratitudine şi recunoştinţă acelaşi gen de ajutor pe care l-a primit iniţial de la mentorul său. Este probabil cazul acelor discipoli care îşi întrec maestrul, semn că procesul a reuşit.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •