Articol de: Mădălina Bălan, Managing Partner, Hart Consulting
Indiferent dacă este vorba despre recrutare şi selecţie sau despre a promova talente, despre a investi sau a tăia costuri, despre a merge într-o direcţie sau alta cu strategia de afaceri, vorbim despre decizii.
Deciziile ne afectează în viaţa de zi cu zi, precum şi în viaţa de business: fie că luăm decizii prea rapide şi neanalizate, fie că le luăm prea lent şi pierdem oportunităţi, fie că le luăm, dar nimeni nu le urmează, fie că ne asumăm riscuri prea mari.
În setul de competenţe-cheie pentru un lider, indiferent de organizaţie, luarea deciziilor este una dintre competenţele investigate importante. Liderii trebuie să ia decizii la tot pasul, decizii care au un impact puternic pe termen scurt, mediu şi lung asupra destinului echipelor pe care le conduc şi al organizaţiilor.
Anumite trăsături de personalitate explică de ce unii oameni sunt mai talentaţi în a lua decizii strategice, care conţin elemente de creativitate, iar alţii sunt mai buni în a analiza o situaţie şi a lua decizii prudente, calculând riscuri, de ce unii sunt rapizi, iar alţii, mai lenţi în procesul decizional.
Unul dintre cei mai de vârf psihologi organizaţionali şi o voce de elită pe plan internaţional în studiul personalităţii, prof. dr. Robert Hogan, explică diferenţele dintre oameni, luând în calcul trei aspecte:
1. comportamentul cenzurat, cu care ne prezentăm zi de zi pe scena publică (atunci când suntem atenţi la imaginea noastră în ochii celorlalţi). Acest tip de comportament este responsabil de reputaţia noastră în ochii celorlalţi;
2. comportamentul în situaţii de presiune, oboseală, stres, plictis sau familiaritate (atunci când nu suntem atenţi la imaginea proprie în ochii celorlalţi, aşa-numita latură întunecată – dark side – a personalităţii). Aceste comportamente sunt cu precădere importante pentru a fi studiate şi ţinute sub control pentru lideri („leadership derailments”), din trei motive:
rolul lor este mult mai supus presiunii decât al altor persoane ce ocupă niveluri mai jos în organizaţii;
libertatea lor în manifestarea acestor comportamente este mai mare faţă de a altor actori organizaţionali;
impactul acestor comportamente exagerate este mult mai mare şi mai dăunator.
3. preferinţele şi motivaţiile personale, care explică de ce cineva se comportă într-un anumit fel.
Măsurarea aspectelor personalităţii:
Anumite tipare de factori motivaţionali şi de preferinţe, de comportamente cenzurate, dar şi necenzurate (leadership derailments) explică stilul decizional al unui lider, implicaţiile acestuia asupra afacerii şi prezic gradul de compatibilitate cu o anumită cultură, cu un anumit moment organizaţional.
Câteva exemple de comportamente cenzurate şi necenzurate şi valori / preferinţe / motivaţii, aşa cum sunt măsurate cu ajutorul instrumentelor Hogan Assessments (HPI, HDS,MVPI):
Neuroleadership
Raţiune şi emoţie – drumul către deciziile în acord cu noi înşine
Din punct de vedere neuroştiinţific, decizia este un simplu proces care se desfăşoară în creierul nostru, unul dintre cele câteva sute de milioane care se produc în fiecare minut. Locul în care acesta are loc se numeşte cortex prefrontal şi este cel mai evoluat „etaj” apărut în construcţia creierului nostru. Acest proces cognitiv, care ne diferenţiază de celelalte vieţuitoare ale planetei, ne face să ne simţim speciali. Şi chiar suntem aşa.
Știm oare să folosim cortexul prefrontal la adevăratul lui potenţial? Sunt deciziile noastre cele mai bune, de fiecare dată?
Răspunsul ştiinţei la aceste întrebări este acela că, de cele mai multe ori, nu luăm cele mai bune decizii tocmai pentru că ne concentrăm doar pe inteligenţa noastră raţională, ajungând chiar să ne confundăm cu acest proces cognitiv, crezând că el este singurul care contează.
Marea noastră majoritate credem că suntem fiinţe raţionale şi atât. Că emoţiile sunt cele care ne încurcă şi că, de aceea, trebuie să uităm de ele. Mai mult decât atât, mulţi dintre noi suntem convinşi că există decizii pe care le putem lua pur raţional, fără nici un fel de implicare emoţională.
Dar nu există decizie care să nu aibă implicare emoţională. Motivul: zona din creier care se ocupă cu luarea deciziei (cortexul prefrontal) este extrem de conectată cu zona care se ocupă de gestionarea emoţiilor (sistem limbic). Indiferent de calitatea emoţiei, pozitivă (bucurie, plăcere etc.) sau negativă ( frustrare, frică etc.), dacă este într-o doză prea mare, poate afecta funcţionarea cortexului prefrontal.
Situaţia în care, de fiecare dată, experimentez impactul acestei conexiuni este shopping-ul. Ştiu că mulţi dintre voi se vor regăsi în povestea mea. De obicei, pornesc către magazin cu gândul să îmi cumpăr doar o singură pereche de pantofi şi… poate… o bluză. De ce ajung acasă cu trei bluze în loc de una? De ce am ales şi puloverul, şi perechea de pantaloni de care sigur nu aveam nevoie acum?
Când ajung acasă, îmi amintesc exact momentul în care stăteam cu toate aceste obiecte vestimentare în braţe, în faţa casei de plată, şi încercam să mă hotărăsc pe care să îl păstrez. În mintea mea, stăruiau însă momentele din cabina de probă în care mi se părea că îmi vin foarte bine toate şi că mă avantajează: „M-am simţit tare bine îmbrăcată cu ele şi pantofii se potrivesc perfect…” Din acel moment, creierul meu a început să îmi furnizeze motive raţionale pentru care ar trebui să le iau pe toate. „Când o să mai găsesc eu ceva care să îmi vină atât de bine? Uite, au şi o reducere… Ştii cât de greu găseşti lucruri care să ţi se potrivească atât de bine! Ştiu că nu e cazul să dau atâţia bani acum, dar nu mai e mult şi voi avea din nou bani în cont”. După această analiză „extinsă” şi raţională, creierul meu a decis să le cumpăr. Cine a ales, de fapt? Creierul meu emoţional (sistem limbic) sau cortexul meu prefrontal? Răspunsul e simplu: primul.
Probabil că o să spuneţi că asta li se întâmplă doar doamnelor la cumpărături. Din nefericire, li se întâmplă mereu, tuturor, şi, de cele mai multe ori, decizia se ia evitând o emoţie mai puţin plăcută: „frica”.
Curajul onestităţii faţă de sine
De ce ajungeţi la timp la serviciu? Din respect pentru ceilalţi sau pentru că vă e teamă de ceea ce va spune şeful pentru că întârziaţi?
De ce nu vă spuneţi sincer părerea despre lucrurile care nu vă plac?
Cât de teamă vă este de consecinţa sincerităţii voastre?
Dacă nu vă place jobul pe care îl aveţi astăzi, de ce mai veniţi şi a doua zi? Cât de mult vă influenţează alegerea faptul că veţi rămâne fără serviciu şi fără siguranţa materială?
Răspunsurile la aceste întrebări nu ne oferă o perspectivă prea plăcută. Ele vorbesc despre temerile noastre şi despre cât de mult ajung să ne influenţeze procesul decizional, uneori, fără să ne dăm seama.
Care este zona emoţională în care creierul nostru funcţionează cel mai bine? Când putem spune că emoţiile noastre sunt în echilibru?
Astăzi, ştiinţa vine cu numeroase studii care spun că stările emoţionale care implică o eficienţă maximă în creierul nostru sunt compasiunea, empatia şi iubirea. Concentraţiile de neurotransmiţători din creier atinse atunci când trăim aceste stări sunt în doze perfecte pentru funcţionarea optimă a creierului şi nu pot fi reproduse prin administrarea nici unui fel de medicament sau tip de substanţă.
Dacă am deveni conştienţi de emoţiile noastre, ar însemna că deciziile noastre s-ar schimba? Cel mai probabil este că nu… imediat. Momentul în care alegem să devenim conştienţi de emoţiile noastre este acela în care începem să ne mutăm focusul din exteriorul fiinţei noastre către în interior. Când devenim propriii noştri observatori. Este momentul în care iniţiem procese cognitive care ne ajută „să ne aşezăm” într-o stare de echilibru emoţional. Cercetătorii ştiu astăzi că tocmai de atingerea acestei stări de echilibru emoţional are nevoie creierul nostru pentru a putea funcţiona cât mai bine în latura sa raţională. Cu alte cuvinte, deciziile cele mai bune le putem lua atunci când suntem conştienţi de emoţiile noastre şi când suntem capabili să atingem acea stare de pace interioară.
Liniştea emoţională naşte o minte funcţională
Jonathan Haidth, în cartea sa, „Ipoteza fericirii”, descria creierul uman ca pe un elefant călărit de un călăreţ, unde elefantul reprezintă emoţiile, iar călăreţul, gândirea raţională. Oricât de priceput ar fi călăreţul, dacă elefantul ajunge să îşi piardă controlul, direcţia va fi dată de elefant. În acelaşi timp, capacitatea călăreţului de a ghida elefantul, de a se armoniza cu el este extrem de importantă.
Aşadar, opriţi-vă pentru o secundă şi încercaţi să vizualizaţi imaginea minţii voastre. Ce vedeţi? Lupta dintre călăreţ şi elefant sau o perfectă armonie între cei doi? Indiferent ce se află în imaginea voastră, conştientizaţi acest moment. Este începutul călătoriei voastre către interior. Dacă alegeţi să continuaţi acest drum, tocmai aţi luat una dintre cele mai bune decizii din viaţa voastră.
