Articol de: George Agafiței, Certificate Associate Emergenetics
Oare ce-ar fi putut face Alina? În primul rând, să-și recunoască în egală măsură punctele-forte, dar și limitările: cu o preferință de gândire conceptuală, are o nevoie naturală să se conecteze la imaginea de ansamblu. Orice cerere legată de detalii este resimțită ca un disconfort. Apoi recunoașterea, mai ales în fața colegilor de echipă, pare o vulnerabilizare, dar are efect invers. Un manager care recunoaște că nu știe, nu poate și are nevoie de ajutorul celorlalți dezvoltă un ascendent de influență incredibil.
Cu o condiție însă: să rămână în același spațiu cu cei care știu și pot și să învețe de la ei. Dacă ne simțim bine cu munca noastră de zi cu zi, ceva nu mai funcționează, de la un punct încolo. Nu mai putem învăța, nu mai putem căpăta noi abilități, nu puteam realiza alte lucruri, pe care nu le știm în prezent.
Aceasta înseamnă, de fapt, ieșirea din zona de confort:
- conștientizarea punctelor-forte și a limitărilor date de preferințele de gândire și comportamentale;
- recunoașterea lor în fața colegilor împreună cu care lucrăm;
- acțiunea ca “învățăcel“, pornind de la punctele tari (în cazul Alinei, înțelegerea impactului asupra întregului proiect și anticiparea pierderilor prin continuarea din aceeași poziție de “stăpână a imaginii de ansamblu, inițiatoarea unei foarte bune idei“) și construind pas cu pas în zona de nepreferință (în cazul Alinei, în zona de procese).
Făcând aceste lucruri, ne simțim “scratchy“, dar acesta este semnul că accesăm capacitatea de influență din afara preferințelor. Și că învățăm să fim mai buni decât ieri.
(Foto: Ardonik, www.flick.com)
