Ce faci când nu poţi lua o decizie?

Ce faci când nu poţi lua o decizie

De cinci zile, nu mă pot decide ce articol să scriu despre tema acestui număr, „Deciziile”. Am fost gata cu un articol vineri, la deadline, însă nu am fost mulţumită de el. Ceva lipsea. Vineri, am luat decizia să nu trimit articolul. În weekend, urma să fac primul meu maraton şi ­mi-am zis în sinea mea că sigur voi trăi acolo ceva demn de împărtăşit.

Și totuşi, inspiraţia nu m-a vizitat nici după weekend, deşi experienţa maratonului a fost extraordinară. Am aşteptat ziua de luni ca să îmi vină o idee şi… nimic. Marţi, mi-am stors creierii şi tot nimic. Azi (miercuri) am deschis un document word şi am decis că voi scrie ceva, orice, numai să scriu – probabil despre indecizie… Şi, ca în cărţile despre motivaţie şi procrastinare, a sunat telefonul. Am văzut că este un prieten şi o voce interioară mi-a spus: „Nu răspunde! O să suni tu înapoi după ce termini articolul”.

Şi totuşi, am răspuns. Încă o dată am ales relaxarea în locul „asumării responsabilităţii”. Conversaţia telefonică a durat mai bine de o jumătate de oră, iar în timpul discuţiei – surpriză! – mi-am dat seama despre ce să scriu. Ideea mi s-a arătat în faţă, completă, frumoasă, finisată, clară, simplă şi, în acelaşi timp, atractivă: ce faci în situaţiile în care nu ştii care este decizia corectă pentru tine? Ce faci când ceva în interiorul tău nu este cristalizat ca să iei decizia, nu este pregătit să ofere soluţii? Ce faci în situaţii complexe, ca de exemplu atunci când nu ştii dacă să avortezi sau nu, când doi doctori îţi spun că nu vei putea duce sarcina până la capăt, iar unul îţi spune că sarcina va fi ok? Când ţi se termină contractul pe perioadă limitată şi trebuie să îl reînnoieşti, dar ştii că urăşti jobul pe care îl faci şi că în acelaşi timp nu ai pus bani deoparte pentru o schimbare de carieră. Cum poţi afla când este momentul să închei o relaţie şi de unde ştii că nu cumva fugi de ceva din relaţia aceea, în faţa căruia, de fapt, ar fi bine să stai şi să încerci să rezolvi?

Am fost şi eu, ca majoritatea oamenilor, în astfel de momente de răscruce, momente de blocaj. Unul nu mai departe de ieri, când am constatat că în trei dintre proiectele în care sunt implicată nu primesc plata la timp. Un client căruia îi trimisesem o factură relativ mare acum două săptămâni nu îmi răspundea la mail. Pe un alt proiect, fondurile sunt blocate din iulie. De la un alt client, o instituţie mare şi prestigioasă, aştept deja de o săptămână. Mai bine de 5.000 de euro stau blocaţi în diverse sisteme, pentru o muncă deja făcută.

Ieri, am ajuns la limita răbdării şi am început să simt anxietate. Am început să îmi fac calcule şi scenarii alternative, ca să iau o decizie şi să găsesc soluţii la problema mea de cash flow. Am observat cum mintea mea începe să facă scenarii din ce în ce mai negre, cum încep să îmi pun întrebări în legătură cu eficienţa mea, cum încep să mă judec că nu am fost suficient de vigilentă astfel încât să nu ajung în această situaţie de impas. M-am readus cu atenţia pe soluţii. Mi-am stors creierii cam o jumătate de oră întrebându-mă cum pot face rost de bani cât mai repede, ca să nu intru în criză de cash flow.

Problema îmi era clară, dar creierul meu parcă avea o pojghiţă pe el şi nu mai funcţiona ca să ia o decizie. Eram foarte obosită după maraton, corpul mă durea şi nu puteam să gândesc. Aşa că decizia mea a fost să mă relaxez pentru o oră, deşi o mie de voci în capul meu îmi spuneau că sunt la ora prânzului şi nu îmi pot permite acest lucru. Şi totuşi, am pus telefonul pe silenţios şi m-am culcat. A fost prima oară în viaţa mea când m-am culcat la ora 12.00, ascultând nevoia de odihnă a corpului meu.

La ora 13.00, m-am trezit. Limpede şi relaxată, conectată cu mine şi veselă. Am deschis telefonul şi am găsit un sms de la unul dintre proiecte: eram anunţată că s-au deblocat fondurile şi că plata se va face într-o săptămână. Am deschis mailul şi clientul căruia îi trimisesem factura cu două săptămâni în urmă îmi răspunsese. Am vorbit cu cel de-al treilea client, care îmi datora o plată, şi, cerând clarificări, am aflat că o persoană din sistem uitase pur şi simplu să dea forward unui mail şi că din cauza asta nu fusesem plătită. Şi s-a deblocat situaţia şi aici.

O perspectivă de viaţă – care era acolo de mult timp – mi s-a revelat din nou acum, dar mult mai clar, mult mai puternic. Am înţeles că, atunci când mă relaxez într-o problemă în care aparent nu ştiu ce să fac, se întâmplă ceva în realitatea exterioară care îmi aduce o soluţie sau deblocarea problemei. Îmi vine răspunsul pe care îl căutam înainte cu înfrigurare şi anxietate.

Probabil pentru că viaţa este ca o casă în care în loc de ferestre am oglinzi, în care ceea ce cred că văd în afară este, de fapt, în interior. Realitatea exterioară îmi reflectă prin blocajele externe un blocaj sau o tensiune interioară. În momentul în care mă relaxez în interior, în momentul în care dau încredere vieţii – că are grijă de mine, că voi rezolva cumva –, atunci ceva se rezolvă de la sine sau încep să văd soluţii noi, posibile, în locuri neaşteptate, prin oameni cu care mă întâlnesc întâmplător.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •