Nu vă miraţi dacă plăcinta cade pe gresie!

Cand delegam ceva, ar trebui sa ne asiguram ca stim ce cerem si ca persoana care preia sarcina intelege exact ce are de facut

Mama mea face nişte plăcinte excepţionale. Mai ales cea cu mere şi scorţişoară îi iese formidabil… E moartea dietei.  manânci până nu mai poţi respira, pentru că îţi apasă stomacul pe diafragmă. Ca orice altă plăcintă, aceasta trebuie coaptă în cuptor.

Cuptoarele vechilor maşini de gătit Aragaz (da, Aragaz este un brand; produsele în sine se numesc maşini de gătit, nu aragazuri, ca şi în cazul pantofilor sport Adidas, cărora incorect le spunem uneori „adidaşi Nike”) aveau o mare şi foarte cunoscută problemă: nu încălzeau uniform. Fapt pentru care toate gospodinele ştiau că la jumătatea timpului de coacere trebuiau să întoarcă tava (practic, să o rotească), astfel încât părţile necoapte încă să ajungă în partea de cuptor care ardea mai tare.

Cred că aveam în jur de 15 – 16 ani. Începusem deja să gătesc, mă pricepeam, înţelegeam cu ce se „mânca” bucătăria (sic). Sora mea, mai mică cu un an şi un pic decât mine, nu prea. Nu avea chemare. Fiecare cu aptitudinile lui. Ea, de pildă, învăţa întotdeauna bine şi mult. Eu, nu prea, căci eram mai leneş. Într-o zi cu plăcintă (trebuie să fi fost o duminică, pentru că de obicei atunci se plăcintea), mama a hotărât că este timpul să înceapă să o înveţe despre gătit.

Uşor, cu paşi mici, să nu se streseze. S-a gândit că primul pas ar putea fi momentul, de altfel critic, în care plăcinta trebuia întoarsă. O sarcină uşoară, până la urmă, un contact scurt şi prietenos cu procesul transformării grâului şi a merelor într-o îmbucătură dulce-zemoasă. De la început, ideea mi s-a părut plină de potenţial umoristic. Sora mea nu a
fost niciodată cea mai îndemânatică fiinţă de pe planetă. Desele ocazii în care, pe nesfârşitul drum de cinci metri dintre bucătărie şi sufragerie, farfuria ei de mâncare făcuse popasuri pe covorul de pe hol îmi dădeau speranţa vizionării unei noi întâmplări hilare.

Am aşteptat cu nerăbdare deznodământul. S-a auzit uşa de la bucătărie, apoi uşa cuptorului. Un minut de linişte, apoi nişte zgomote inconfundabile de mâncare căzând pe gresie. M-am dus repede împreună cu mama la bucătărie,  nerăbdător să văd ce s-a întâmplat. Recunosc, toată copilăria, am fost un frate mai mare destul de răutăcios… De data aceasta, priveliştea mi-a depăşit însă aşteptările şi m-a pus puţin în dificultate. Nu înţelegeam ce se întâmplase. Plăcinta se afla într-o poziţie nefirească: jumătate în tavă, jumătate pe jos şi pe dos de cum ar fi fost normal.

– Ce ai făcut? Iar ai scăpat-o?

– Nu, mamă, am făcut ce mi-ai zis, am întors-o, dar a alunecat din tavă!

– Cum să alunece din tavă? Înţeleg să scapi tava, dar cum să alunece plăcinta din tavă?

– Păi, am desprins-o de tavă cu un cuţit şi, când am încercat să o întorc, a alunecat.

– De ce ai desprins-o cu un cuţit? Trebuia doar să roteşti tava, să o pui cu capătul dinspre uşa cuptorului spre fundul cuptorului.

Tăcere… şi o expresie de nedumerire…

– Dar ai zis să întorc plăcinta, nu tava.  Eu am încercat să întorc partea de dedesubt astfel încât să ajungă deasupra…

Genial!

Bineînţeles că a certat-o şi i-a mai ascuţit puţin unghiul curbei de învăţare în domeniul gătitului, amânându-i cu câţiva ani şansa de a tinde spre unul drept. Anii au trecut, dar întâmplarea este încă povestită în întâlnirile de familie. Trecând însă peste savoarea poveştii şi peste momentele vesele pe care le provoacă de fiecare dată când este spusă, după toţi aceşti ani, încă nu şi-a dat nimeni seama că ea nu făcuse nimic greşit, în ciuda neîndemânării caracteristice.

Primise o sarcină, una de început într- un domeniu în care nu avea nici un fel de experienţă şi nici vreo urmă de talent nativ. I se dăduseră instrucţiuni sumare şi nespecifice.

Pentru noi, a întoarce plăcinta era un lucru clar, făcut de nenumărate ori, nu suporta interpretare. Dar, pentru ea, putea însemna orice. Tot ce avea la îndemână era definiţia verbului „a întoarce” şi experienţele ei anterioare cu lucruri pe care le-a văzut întoarse. Pentru noi, însemna rotirea tăvii, pentru ea, însemna aducerea părţii inferioare a obiectului muncii în partea lui superioară. Mai mult, au şi certat-o, ca şi cum ar fi fost vina şi responsabilitatea ei. Mulţi ani mai târziu, am învăţat ce înseamnă să delegi o sarcină. Ce  presupune delegarea, ce informaţii trebuie transmise, ce responsabilitate şi ce nivel de autoritate transferi în momentul în care delegi, dar şi ce responsabilitate păstrezi tu, ca iniţiator al delegării, asupra rezultatelor finale.

De fiecare dată când delegăm ceva, ar trebui să ne asigurăm că ştim ce cerem şi că persoana care preia sarcina inţelege exact ce are de făcut, că vorbim aceeaşi limbă, că avem aceleaşi definiţii ale cuvintelor pe care le folosim şi că putem relaţiona acţiunea delegată la experienţele anterioare ale celui care preia. Mai mult, prima dată când delegăm o sarcină cuiva, este bine să o supraveghem îndeaproape. Sau măcar să nu fim surprinşi când auzim cum cade plăcinta pe gresie.

(Foto: Braden Kowitz, www.flickr.com)