Libertatea de a fi tu însuţi

Creativitatea este o stare care se adauga la ceea ce fac.

Am vrut să scriu cam de pe vremea când verişoara mea, Oana, mă învăţa să fac litere de tipar în apartamentul bunicilor mei din strada Lenin. 

Dar prima dată când am scris cu adevărat a fost prin clasa I sau a II-a, într-o duminică dimineaţa. Părinţii mei dormeau încă, aşa că mi-am luat în pat cărţi de poveşti să citesc, iar fratele meu şi-a luat cărţi de desenat. Şi cum o poveste pe care o citeam nu se termina aşa cum trebuia, am continuat-o cu convingere pe coperta cărţii, cu o culoare maro, ceva de genul: „Iar când împăratul îmbătrâni şi simţi că sfârşitul îi este aproape, îl chemă pe fiul său cel mare şi îi spuse: Fiule, să ai grijă de împărăţia asta aşa cum am avut eu. Apoi îşi dădu obştescul sfârşit. Fiul vărsă lacrimi amare, iar pe urmă se căsători cu o prea frumoasă prinţesă, cu care avu trei copii. Şi toţi trăiră fericiţi şi împliniţi până la sfârşitul zilelor…”

Cum orice act de creaţie cere o audienţă, prietenii părinţilor mei au devenit în curând martorii primelor mele poezii şi poveşti. Când veneau la vreo petrecere la noi acasă, îi întâmpinam încă din hol strigând: „Vrei să îţi citesc ce am mai scris?” Nu ştiu dacă au suferit sau nu de-a lungul asediilor mele literare, dar le voi rămâne profund recunoscătoare pentru răbdarea pe care au avut-o cu textele mele, care deveneau din ce în ce mai lungi. Încrezătoare, am hotărât în sinea mea că voi fi un scriitor faimos când voi fi mare. Hotărârea a rămas definitivă când mama a făcut spiritism în sufragerie cu nişte prietene şi, la insistenţele mele, a întrebat-o pe bunica-spirit dacă o să fiu scriitor în viitor, iar bunica a confirmat.

Îmi luasem „slujba” în serios şi îmi cream deja – mai mult sau mai puţin conştient – contexte favorabile inspiraţiei, adică făceam lucruri care mă ajutau să mă întâlnesc mai uşor cu muza mea. Îmi amintesc, de exemplu, că prin gimnaziu mă sfătuiam cu un pom care creştea în faţa ferestrei mele şi de care eram sigură că este un prun. Mai eram sigură că şi el îmi vorbeşte, pentru că frunzele lui, pe care le aşteptam până stăteau nemişcate, începeau să tremure când îi puneam întrebări.

Prin liceu, ascultam zgomotele din casă prin uşa închisă a camerei mele şi mi se părea o experienţă incredibilă. Mai ascultam muzică, printre favorite fiind Vivaldi, ale cărui „Anotimpuri”, nu ştiu de ce, îmi induceau un soi de transă, în care scriam foarte bine piese de teatru. Îmi găsisem personaje din viaţa reală, printre care şi o femeie nebună de la etajul opt, care striga dimineaţa şi seara de la balcon şi pe care o studiam printre jaluzele. Apoi, îmi mai amintesc de un moment de graţie pe o culme de munte, la peştera Ialomicioara, când am avut senzaţia clară că sunt una cu natura şi am văzut un peisaj transfigurat, pe care l-am descris cu febrilitate vlahuţeană în jurnalul meu intim. A fost primul meu moment de creativitate prin meditaţie, fără să ştiu că îi zice aşa.