Articol de: Casandra Bischoff, Executive & life coach
Dar cum orice poveste are şi un sfârşit, a venit şi fatidica zi în care am hotărât, prin clasa a XII-a, că am nevoie de validarea unei autorităţi şi l-am întrebat pe profesorul meu de română, în care aveam încredere, dacă am stofă la scris. Răspunsul evaziv, rece şi politicos m-a lămurit – nu.
Din acea zi, când am renunţat la scris, au trecut 16 ani.
Între timp, am realizat că nu îmi doresc să fiu scriitor de profesie, ci că vreau să fiu creativă. Atunci când sunt creativă, intru într-o stare de graţie, în care sunt eu însămi, fără limite şi fără frici. Într-un fel, mă abandonez, devin vulnerabilă, sunt în momentul prezent, aici şi acum, la întâlnirea cu clipa… asta. Apoi, cu clipa… asta. Apoi, cu următoarea clipă… şi tot aşa, într-o călătorie perpetuă către ceea ce apare aici şi acum, descoperind cu smerenie şi încredere totală misterul următoarei clipe. Este, aşa cum povestea Elizabeth Gilbert într-un inspirant discurs TED despre creativitate, o întâlnire cu ceva mai mare decât mine, care aduce cuvintele potrivite unul lângă altul, într-o armonie pe care mintea mea perfecţionistă şi angoasată nu le-ar putea alătura. Este o stare de pierdere totală în acest Ceva, ca într-un dans extatic, în care cine sunt eu nu mai contează. Pentru o scurtă, dar binecuvântată perioadă dispar.
Da, dacă scriu în fiecare zi, îmi pot şlefui talentul la scris, însă creativitatea este o stare care se adaugă la ceea ce fac. Este un fel de a trăi în care inima îşi ia în sfârşit binemeritatul loc în centrul vieţii mele.
Este o stare pe care am descoperit-o prin scris, dar care înnobilează orice activitate aş face, fie că privesc în ochi un om drag sau însoţesc un client în sesiunea de coaching, fie că gătesc sau fac ordine prin casă.
