Articol de: Viorel Apetrei, Master Certified Coach, MTW Romȃnia
Odată cu stabilirea obiectivelor, vine și responsabilizarea. Nu cea de formă, ci una reală, în care asumarea să fie autentică și deplină. Am auzit de (prea) multe ori: „Sunt foarte ocupat, când să mai bag în program și coachingul?” Adevărul este că, de fapt, coachingul este un act de angajare, o investiție de timp, efort și bani, prea scumpă ca să fie făcută doar de formă, „băgată” în program. Însă această replică are niște substraturi: lipsa încrederii, lipsa unei înțelegeri corecte despre coaching (nu, nu este canapeaua terapeutului freudian) și experiențele de „coaching” auzite pe ici, pe colo, neprofesioniste sau chiar la limita cu șarlatania. Mi se pare destul de firesc ca un director să nu fie interesat de atingerea stării de bine (numai) prin îmbrățișări și alte farafastâcuri ce pot fi benefice, dar nu sunt coaching, chiar dacă așa le numesc practicanții lor. Dupa cum mi se pare la fel de firesc ca un client, indiferent de poziția în care se găseşte, să aibă discuții cu sens despre rolul pe care îl joacă şi pe care şi-l doreşte.
Ce presupune responsabilizarea?
Timp acordat din toată inima, responsabil. Fără regrete, cu toată disponibilitatea. Coachingul nu este o simplă discuție: stai de vorbă cu unul, mai mult sau mai puțin autorizat, certificat, avizat, care îți pune întrebări și ascultă ce-i răspunzi. Ceea ce se întâmplă, de fapt, în întâlniri online sau față în față, la birou ori la cafenea, este câștigarea acelui timp (în coaching i se mai spune „spațiu”) pe care nu-l ai, pentru că vârtejul de zi cu zi te-a luat în siajul lui și te târăște într-o zonă de operațional din care ai vrea, dar nu mai poți să scapi. Câteodată, clienții mei tânjesc după acest timp și spațiu. Îi văd, și se văd și ei. Abia atunci își dau seama de asta și se întreabă: „De ce mi-a luat atât de mult?”
Prin oglindirea a ceea ce vezi, îi aduci clientului tău informații pe care poate nu i le mai spune nimeni, de teamă sau din conformism social. Sunt acele celebre „blind spots” despre care se vorbeşte în coaching. Unii au descoperit de ce făceau angajări numai în familie sau din oraşul natal, alții și-au dat seama că nu erau încă împăcați cu propriul stil, sau au priceput că ar trebui să creeze un alt mediu pentru dezvoltarea oamenilor, iar trainingul să nu fie impus, ca o activitate posibilă numai în weekend. Sunt multe de spus, o situație nu seamănă cu cealaltă, iar coachingul este, probabil, locul în care nu merge niciodată cu „copy-paste” (așadar, nu îmbrățișarea universală este soluția).
Responsabilizarea înseamnă să îți asumi că tu eşti cel care trebuie să facă lucrurile să se întȃmple. Să îți creezi cel mai bun mediu, propice acțiunii şi schimbărilor. Să-ți iei ajutoare, dacă e nevoie. Responsabilizarea include şi renunțarea la unele moduri de gȃndire. Altfel, totul e în van şi vei ajunge să plăteşti pentru serviciile unui coach care îți alimentează, de fapt, obiceiurile păguboase. Uneori, clientul poate să alunece în jocul „e despre ei” sau „alții sunt de vină”, iar un coach are datoria să semnalizeze ce vede, cu respect, sau să provoace rapid o revenire cu picioarele pe pămȃnt. Iata încă o istorie ilustrativă. Compania-client se laudă cu valorile sale, printre care găsim spiritul de inițiativă. În mod pardoxal, managerii nu au un răspuns specific atunci cȃnd sunt întrebați cum stimulează sau răsplătesc inițiativa. Așteaptă „A-ha momentul” și apoi văd ce e de făcut.
Disponibilitatea de a încerca și altceva. Unii spun că a-ți lua coach înseamnă să-ți recunoști neputința. Nu-i așa, deloc. Există executivi care au lucrat și lucrează permanent cu un coach, avansează pe drumul lor, au succes și sunt mulțumiți. Cu toate astea, ceilalți spun „nu am timp de coaching”. Poate exact coachingul ar fi cel care i-ar ajuta să-și facă timp. Însă, aproape întotdeauna, în spatele acestui blocaj se află altceva. Ce? Numai cel în cauză poate să știe. Cea mai bună cale de a descoperi este să mergi pe cărări nebătătorite, chiar şi cu titlu de experiment sau lecții pentru învățare. În mediul corporatist, una dintre cele mai mari provocări pentru coaching este repetarea la nesfȃrşit a unor rutine sau decizii de business, pentru simplu motiv că „aşa se face” sau „aşa am făcut şi anul trecut”. „Ce nu ai încercat?” sau „Ce nu ai făcut pȃnă acum?” sunt direcții interesante de extindere a punctelor de vedere şi a opțiunilor. Am auzit şi argumente de tipul „Aceasta este cea mai bună opțiune”. Dar cȃnd am întrebat: „Care erau celelalte opțiuni?”, s-a făcut linişte. Într-o altă situație, am fost uimit să descopăr că două colege de birou au anulat o discuție importantă pentru că li s-a ocupat „sala de meeting”, rezervată din timp.
Până la urmă, ce face diferența dintre succes și eșec? Lista e lungă, dar încerc o sumarizare rapidă: ideile bune, o strategie corectă, acțiunile decisive şi continua învățare. Sunt absolut convins că un coach te poate susține şi provoca pentru ca obiectivele să fie ambițioase şi aliniate cu ceea ce vrei tu să fii, să îti asumi responsabilitatea şi să acționezi, repetat, pentru ceea ce îti doreşti. Coachingul este o armă secretă, care nu vine cu soluții prefabricate. Trebuie să înveți să o folosești.
(Foto: Deb Nystrom, www.flickr.com)
Citește și: Coaching – Cât de receptiv este un CEO la a primi sfaturi din afară
