Generezi sau asimilezi schimbarea?

Generezi sau asimilezi schimbarea?

Poate vă este cunoscută zicala „ceea ce nu poţi să măsori nu există”. M-am antrenat ani la rând după principiile acestei şcoli de gândire şi încă am o tresărire de  satisfacţie când aud cum oamenii invocă de-acum celebra sintagmă „in God we trust, everyone else bring data”. Spun „satisfacţie”, pentru că acest model se pliază foarte bine pe nevoia pe care o resimt de a analiza, clarifica şi organiza informaţii.

Dacă o parte dintre noi funcţionează foarte bine în regimul „viaţa este, în cea mai mare măsură, o înşiruire de evenimente care nu pot fi controlate sau explicate – aşa că cel mai bine e să te laşi dus de val”, eu fac parte, mai degrabă, din categoria celor care pun mâna pe un instrument de măsură. Dacă instrumentul nu există, nu mă descurajez. Alcătuiesc eu un set de instrumente. Apoi, le pun la treabă, cu entuziasm şi determinare, pentru ca în final să obţin o serie de concluzii enunţate şi argumentate logic.

Schimbarea

Este, până la urmă, regula jocului în orice facem: ne gândim unde vrem să ajungem, facem un plan, îl detaliem până la punctul în care este clar cum îl vom aplica şi apoi îl executăm. Toate astea ar trebui să ne ducă la scopul pe care ni l-am propus. Doar că nu se întâmplă aşa. Nu se mai întâmplă aşa. Este firesc să credem că lumea în care trăim a fost şi va fi la fel – o auzim destul de des în jurul nostru, mai ales de la generaţiile senioare, care susţin cu tărie că nimic nu s-a schimbat, că avem de-a face cu aceeaşi istorie, populată de alte personaje. Este un loc comun să considerăm că un job este şi va fi modalitatea standard de a ne câştiga traiul; că tehnologia a contribuit dintotdeauna la dezvoltarea anumitor tipuri de interacţiuni şi că se îmbunătăţeşte continuu; că informaţia este disponibilă tuturor, pe scară largă; că valoarea proprietăţilor imobiliare creşte de la o decadă la alta etc.

Cu toate acestea, singurul standard pe care îl putem cultiva este schimbarea. De îndată ce acceptăm că nimic din ceea ce am creat nu depăşeşte vârsta unei generaţii, devine mai uşor să admitem că presupunerile pe care le facem despre viitor pot fi , în mare parte, greşite. Iar asta este de natură să ne ajute să trecem peste stresul provocat de schimbare. Aceasta generează ambiguitate şi, în acest moment, e nevoie să introducem şi alţi factori în ecuaţie. Mă refer la  vulnerabilitate, incertitudine şi imperfecţiune.

Vulnerabilitatea

De ce vulnerabilitate? Pentru că este, cred, o componentă esenţială atunci când trebuie să ne conducem pe noi înşine pe un drum, alături de disponibilitatea de a face greşeli şi apoi, de a le recunoaşte. Am apelat din nou la latura mea analitică şi am întrebat în jur: „cum definiţi vulnerabilitatea?”

Iată câteva răspunsuri:

  • Să ai capacitatea de a spune „nu ştiu” sau „am greşit”;
  • Să admiţi că ai nevoie de ajutor şi să ceri ajutorul;
  • Să fii refuzat;
  • Să concediezi oameni;
  • Să fii concediat;
  • Să ai disponibilitatea de a face ceva chiar şi atunci când nu există garanţia că vei reuşi;
  • Să ai dorinţa de a investi într-o relaţie – personală sau profesională –, chiar dacă nu ştii cum o să iasă.
  • Să fii vulnerabil nu este un sentiment confortabil, dar creează încredere şi exprimă autenticitate.  Majoritatea oamenilor autentici pe care îi cunosc îşi permit „luxul” de a fi vulnerabili, pentru că nu se tem să renunţe la imaginea pe care cred că ar trebui să o proiecteze ca să fi e ceea ce sunt cu adevărat – ei înşişi.