Rutina − brăţara de referinţă în creativitate

Noul management este cel al schimbarii. Noua rutina e creativitatea!

Am ales titlul din formare (sic) profesională: cadrul de referinţă este un termen de rutină: coachingul creativ. Nu ştiu câţi dintre cititori mai ştiu vorba „meseria e brăţară de aur”, frecventă înainte de 1989, o zicală din folclor ajunsă reverenţă ideologică a comunismului faţă de „clasa muncitoare”, şi astfel degradată de la statutul de înţelepciune la cel de ironie la adresa unei activităţi repetitive. La un pas mai încolo, a apărut celebra „noi muncim, nu gândim”, care a tranşat clar antagonismul dintre două adevăruri (sic): „numai dacă nu gândim, muncim”, respectiv „numai dacă nu muncim, gândim”.

O studentă mi-a spus recent că a fost surprinsă când un profesor a afirmat că şofatul este un act reflex. Cum e posibil aşa ceva? Să nu gândeşti când conduci?! Pare un paradox şi, ca orice paradox, pune la încercare cadrul nostru de referinţă şi ne permite să privim situaţia din perspective noi. Reflexul este o rutină implementată cu trudă şi atenţie într-o perioadă de timp relativ semnificativă: mersul, felul în care folosim tacâmurile şi alte obiecte se formează în copilărie. Cum ar fi să participi la o cină la care singura conversaţie este formată din propoziţii de genul „acum apuc lingura de coadă; o ţin paralel cu tăblia mesei; o bag în supă; o ridic 30 de centimetri etc.” Este, desigur, un exemplu extrem, dar el arată cât de importantă e rutina în calitatea vieţii fiecăruia dintre noi.

La nivel de activităţi personale, rutina este „obicei” − merg pe acelaşi drum la job,  aşez scaunul într-un anume fel, obiectele se află pe birou într-o ordine anume −, iar la nivelul organizaţiei, este „program”, „procedură”. Sunt aspecte evidente chiar şi în modul în care funcţionează departamentele creative: „să nu existe reguli” este o rutină!

The „knowledge worker” routine is creativity

Fără să fie exclusiv una sau alta, activitatea în cadrul oricărui job se plasează undeva între „urmează strict reguli şi proceduri” şi „evaluează şi ia decizii în orice moment”. Odată cu evoluţia tehnologică din ultimele decade, aşa-zisa „orientare pe rutină” în muncă, aşa cum era înţeleasă în perioada dezvoltării industriale, e din ce în ce mai rar întâlnită. A trecut ceva timp de când Peter Drucker a lansat termenul „the knowledge worker” – angajatul care lucrează cu informaţii, cunoştinţe. Întotdeauna, societatea s-a dezvoltat folosind, de fapt, creativitatea membrilor ei. Dar, în trecut, perioadele în care avea loc schimbarea erau mai lungi decât durata unei generaţii, fapt ce făcea să fie valorizată rutina.

De câteva zeci de ani, schimbările au început să se producă în ritm rapid: au loc câteva pe parcursul vieţii active a unei persoane. Rutina în efectuarea unei activităţi, în înţelesul care i se aloca înainte, a ajuns nu numai să nu aibă valoare, dar chiar să fie o piedică în performanţa personală şi organizaţională. Reactivitatea angajaţilor, dar şi cea a organizaţiei, dificultatea ei de a se adapta la noile condiţii sunt strâns legate de paradigma în care a nu face altfel era sinonim cu excelenţa. Noul cuvânt de ordine este „proactivitatea”, iar noul management este cel al schimbării. Noua rutină e creativitatea!

Reconsiderarea creativă a rutinei

În faza de început a industrializării, s-a considerat că există două interacţiuni specifice la locul de muncă: „persoană – maşină” şi „persoană – persoană”, timpul petrecut în prima „relaţie” fiind covârşitor mai mare decât cel alocat celei de-a doua, în general chiar „penalizat”. Astfel, dobândirea rutinei era totuna cu performanţa în munca respectivă. Odată cu scăderea timpului alocat interacţiunii cu maşina, a fost observată o interacţiune nouă, care, deşi mereu prezentă, fusese cu totul trecută cu vederea: relaţia omului cu el însuşi.

Toate trei au caracteristici comune: intenţionalitatea, atenţia, învăţarea, controlul alegerilor pe care le face persoana, capacitatea de rezolvare creativă a problemelor apărute − sensul pe care îl alocă omul respectiv vieţii lui la serviciu. Ritmul schimbării a atins un nivel atât de mare, încât omul ajunge în situaţia paradoxală de a nu mai avea timp pentru acest dialog interior − rutina s-a mutat din muşchi în cap: oamenii nu mai pot funcţiona dacă nu au mintea ocupată cu ceva. Sediul creativităţii este „sub ocupaţia” stresului – stresul a ajuns o ocupaţie în sine. Cum spunea un mare jucător de golf: „Eram foarte ocupat să fiu ocupat.” Caz în care, desigur, nu mai poţi să fii ocupat să fii creativ. Ce-i de făcut?

Deprinderea şi practicarea unor rutine de neimaginat acum câteva zeci de ani: mersul „la sală” – trasul de fiare,  pentru care tu plăteşti (nu eşti plătit, ca în urmă cu 100 de ani), aerobicul – o alergătură de robi, pentru care tot tu plăteşti. Au apărut tot felul de „magazine de muncă” (ca să traduc creativ „workshop”), în care poţi „cumpăra” o anumită previzibilitate a vieţii – o rutină care te eliberează de stresul schimbării, care nu e în controlul tău şi face loc creativităţii în asumarea controlului schimbării. Un caz extrem de rutină este hipnoza: priveşti aceeaşi şi aceeaşi mişcare sau auzi o voce ce îşi păstrează acelaşi ritm şi aceeaşi tonalitate, iar astfel, treci din realitatea curentă într-o stare mai profundă de conştiinţă.

Procedeul este emulat, oarecum, de rutinele marilor creatori pentru a face saltul din gestionarea realului în  gestionarea imaginarului – a creativităţii. Din păcate, observăm cum poate fi folosit la nivel de mase, devenind din instrument armă. Aleasă bine, rutina e o „piedică” benefică: te opreşte să aluneci din viaţa ta, îţi dă ocazia să dispui de toate resursele pe care le ai, este reflexul care declanşează creativitatea. Se spune că Orwell traversa înot, dus-întors, Canalul Mânecii în fiecare dimineaţă, înainte de a se apuca de scris! (Hm, aşa se face că a descris aşa bine un om liber o  societate totalitară?!). Când celebrii lui coach-i − Liiceanu şi Pleşu − nu erau creativi, Constantin Noica îi punea să spargă lemne pentru încălzit mica lui cabană de la Păltiniş.