Valorile se capătă în cei şapte ani de-acasă

valori

În ianuarie 1998, alături de doi prieteni din copilărie – Adrian Mihai şi Neculai Mihai –, punea bazele FAN Courier, cu o investiţie iniţială de 4.500 de euro. Sunt 16 ani de atunci. Astăzi, compania are 108 filiale în ţară, 3.000 de oameni, o cifră de afaceri de 62,5 milioane euro, înregistrată anul trecut, şi proiecte ambiţioase în derulare. Ce s-a întâmplat în acest interval şi cum a evoluat el însuşi ca manager şi antreprenor aflăm chiar de la Felix Pătrăşcanu.

Am pornit discuţia de la o afirmaţie de-a sa, potrivit căreia resortul său în viaţă l-a reprezentat „foamea de a conta”.

 Ce înseamnă pentru dvs. „să contezi”?

Totul pleacă de la o criză pe care am traversat-o în tinereţe. Încercasem să intru la Facultatea de Drept, dar nu fusesem admis din cauza dosarului unde figura un unchi de-al meu care fusese închis la Aiud, pe considerente politice. Se întâmpla prin 1985… Drept urmare, am făcut armata, un an şi patru luni, apoi am dat admitere la Politehnică, unde, din fericire, n-am intrat. Am încercat să mă angajez, fără succes, însă. Focşaniul era un oraş închis, ca toate celelalte, de altfel. Aşa încât stăteam acasă, într-o depresie totală, într-o stare de prostraţie… Îmi trecuse prin gând chiar să fug din ţară, îmi făcusem planuri de genul ăsta împreună cu nişte prieteni, care au făcut-o, dar au fost prinşi şi închişi. În plus, nici cu dragostea nu stăteam prea bine, pentru că mă certasem cu prietena mea.

Văzându-mă atât de pierdut şi debusolat, mama, care era profesoară, m-a întrebat: „Tu chiar nu poţi mai mult? Chiar nu vrei să contezi pe lumea asta, nu-ţi găseşti nimic de făcut?”. Aceste întrebări au avut un puternic efect asupra mea. A fost de ca şi cum mi-ar fi dat două palme. M-am trezit. Am venit cu primul tren în Bucureşti şi m-am angajat. Aceasta este explicaţia pentru „foamea de a conta”. Atunci am realizat cât de important este să-ţi iei destinul în mâini şi să faci lucruri care să conteze pentru tine şi pentru ceilalţi.

Unde v-aţi angajat în Bucureşti?

M-am angajat pe un şantier, pentru că doar acolo nu era nevoie de buletin de Bucureşti. Câştigam foarte mulţi bani. Ca să înţelegeţi, mama, ca directoare de şcoală, avea un salariu de 2.500 – 3.000 de lei, iar eu câştigam 5.000 de lei pe lună. Enorm! Apoi, am ajuns electrician la tipografia Universul, unde lucram în tura de noapte, ca să pot fi ziua la cursuri, pentru că, între timp, intrasem şi la facultate, la Drept. La tipografie, am avut nişte colegi foarte înţelegători şi, mai mult decât atât, am făcut o mică inovaţie care a redus substanţial numărul de întreruperi şi cheltuielile în procesul de turnare a literelor din plumb. După care nu prea mai aveam ce face, aşa că puteam învăţa, pentru cursuri. A fost destul de greu, n-aş recomanda nimănui să meargă în paralel la şcoală şi la muncă.

Dacă vă doreaţi atât de mult să ajungeţi judecător, după ce aţi terminat facultatea, de ce n-aţi profesat?

S-au întâmplat lucruri… În 1992, m-am căsătorit, iar în 1993, mi-am dat demisia de la tipografie. Începuseră să fie daţi oameni afară, iar în secţia noastră era propus pentru concediere un om care mai avea un an, doi până la pensie, aşa că m-am oferit eu în locul lui, zicându-mi că eu am, oricum, drumul meu. Urmau şi examenele importante, licenţa… Am intrat în şomaj, dar stăteam îngrozitor de prost cu banii. Între timp, mă interesam şi de posibilitatea de a ocupa un post în magistratură. Erau foarte puţine. M-am dus să mă sfătuiesc cu profesoara cu care îmi dădeam licenţa în criminologie – Rodica Stănoiu.
De la ea am aflat că tocmai se lucra la înfiinţarea unui Institut de criminologie şi criminalistică în Bucureşti, pe lângă Academia Română. Dar procesul trena, se tot amâna, era cu bătaie lungă. Iar eu aveam nevoie de bani atunci, trebuia să fac ceva. Am încercat să găsesc un post de judecător. Se deschideau la vremea aceea foarte multe judecătorii prin ţară, în oraşele mici. I-am spus soţiei mele că urmează să ne mutăm la Jibou. Mi-a zis să uit un asemenea plan. Era născută şi crescută în Bucureşti, în Cotroceni. Ca să intri în notariat, îţi trebuiau foarte mulţi bani, de şpagă: 23 – 30 de mii de dolari, la vremea respectivă. Cum eu nu-i aveam, a trebuit să-mi iau gândul.

Negăsind nici o soluţie în direcţia asta, am căutat în alte părţi. Întâmplarea a făcut să aflu dintr-o reclamă la radio că se angajau curieri la Cargus. Am zis să mă duc şi eu o lună-două, până îmi termin licenţa. M-am angajat pe postul de curier şi chiar a început să-mi placă.

Aţi început curier şi aţi plecat de la ei din poziţia de COO…

Da, director de operaţiuni. Aveam o trupă de oameni buni, compania se dezvolta repede, era singura care făcea la vremea aceea curierat domestic, adică intern, în ţară. Când m-am dus eu acolo, erau vreo 50 de expediţii pe zi. Când am plecat, aveam câteva mii de expediţii pe zi.

De ce aţi plecat, totuşi, de la Cargus?

Aveam un patron vizionar, primul antreprenor român care băgase bani în curierat. Mai avea şi businessuri de import-export. În legătură cu acestea, am făcut o mare greşeală. La un moment dat, după ce am făcut vama, în loc să-i trimit unui client pe fax reţetarul de fabricaţie al carburii de wolfram, din grabă şi neatenţie, i-am trimis factura cu care intrase marfa în ţară. Astfel, clientul a putut vedea cu ce preţ intrase marfa şi ce adaos îşi pusese patronul meu. Ceea ce i-a adus acestuia o mare pierdere, sute de mii de lei. Greşeala mea nu avea nici o legătură cu curieratul, unde eram beton! Dar, aici, greşisem grav. La câteva zile, mi-am dat demisia.

Între timp, făcând vămile pentru el, îmi mai făcusem relaţii şi primisem chiar o ofertă de angajare la o editură importatoare de carte, Oxford University Press, ca administrator. Urma să câştig 300 de dolari pe lună. Deci nu mi-a fost foarte greu să plec de la Cargus.

Dar chiar pe vremea aceea m-au sunat cei doi fraţi, cu care sunt asociat şi acum, în FAN Courier. Ne mai întâlnisem, în timp, şi mai povestisem la un pahar de vin una-alta, ca vechi prieteni, din copilărie. Ei aveau un business cu materiale refolosibile, afacere din care câştigau destul de bine, dar începuseră şi în domeniul respectiv nişte jocuri urâte, aşa că voiau să iasă din acea afacere. Şi cum eu ajunsesem să mă pricep la curierat, mi-au propus să ne apucăm de asta: „Tu ai know-how-ul, noi aducem banii!”.

 În 1998, aţi dat drumul businessului?

Da, dar la început a fost greu, pentru că în primii doi ani m-am ocupat doar eu de business. Tot atunci, a apărut un ministru al comunicaţiilor care a dat un ordin prin care toţi operatorii ca noi trebuiau să plătească o sută de mii de dolari anual, indiferent de cifra de afaceri, volum sau altceva. El a plecat, dar taxa aceasta a rămas. Bine, acum nu mai e aşa de devastatoare, e doar un mic procent din cifra de afaceri, dar, atunci, suma pe care o aveam de dat la stat depăşea cu mult ceea ce aveam în conturi, aşa încât ne-am pus chiar problema să închidem firma.

Cu ce capital porniserăţi afacerea?

Cu o sumă echivalentă a 4.500 de euro de astăzi. Mai aveam Dacia mea, numită mai târziu „furia verde”, şi o secretară. Restul a fost muncă. Spuneam că a fost un moment delicat. Tot pe vremea aceea, am primit vestea că tatăl meu are leucemie şi că se va „curăţa” într-o lună, ceea ce s-a şi întâmplat. Deci, eram bulversat pe toate planurile. Simţeam că nu mai pot face faţă. Dimineaţa veneam la serviciu, având trei probleme de rezolvat. Până seara, nu rezolvam nici una dintre ele, ba chiar se mai adăugau încă două. Aşa că a doua zi plecam cu şi mai multe pe cap, cărora li se adăugau altele, şi tot aşa.