Articol de: Anne Pleșuvescu, Coach-Partner, Mindlearners
De-a lungul timpului, am lucrat în coaching şi training cu oameni consideraţi a fi talente. Astfel, mi-am creat o perspectivă foarte interesantă asupra subiectului.
Ajungând să-i cunosc pe aceşti oameni mai bine, nu pot spune că sunt diferiţi de ceilalţi… Dacă ar fi să le găsesc un numitor comun, acela ar fi acela că sunt, pur şi simplu, pasionaţi de ceea ce fac. Le place meseria lor. Ca urmare, au rezultate bune, mai bune ca a restului angajaţilor.În timp însă, unora dintre ei li se întâmplă ceva şi nu mai demonstrează aceeaşi pasiune.
Legat de această idee, îmi aduc aminte de clasele de olimpici sau de prima clasă de matematică-fizică. Aici erau cei mai talentaţi elevi la cele două discipline, desigur. Toată lumea îi privea cu respect şi uimire. Ei participau la cursuri speciale, ore speciale, iar uneori plecau în excursii şi tabere dedicate lor.
Anul acesta, de Paşte, m-am întâlnit cu câţiva foşti colegi de liceu. Unii dintre ei erau „olimpicii” de la prima clasă. Am constatat că nu s-a întâmplat nimic special cu ei – lucrează la fel ca noi, în organizaţii, sau au firmele lor şi atât. Nu am văzut nici un potenţial care s-a concretizat, nici o performanţă care să fi împins vreo firmă până la cer sau care să fi revoluţionat lumea. Ce s-a întâmplat cu acei copii care aveau, într-adevăr, un mare potenţial? Unde sau ce s-a pierdut din scânteia lor de genialitate?
Paradoxul investirii în valoare
Organizaţiile tind să procedeze cu oamenii talentaţi cam cum făceau profesorii pe vremea mea în şcoli: le dau şansa la pregătire suplimentară, organizează evenimente doar pentru ei. Le acordă atenţie în plus. Acesta este un lucru minunat. Cu toate acestea, oamenii aceştia se pierd încet-încet în rutină… Despre ce este vorba?
Ce se întâmplă în mintea noastră atunci când avem talent sau când demonstrăm că putem să facem lucrurile peste media potenţialului uman obişnuit?
Profesorul Mihaly Csikszentmihalyi şi-a dedicat o foarte mare parte din muncă şi viaţă studiind acest subiect.
El a observat că există o stare, pe care a numit-o „starea de flux”, în care individul este complet absorbit de ceea ce face, pierde noţiunea timpului, nu mai este distras de alte evenimente din exterior, reuşind să se concentreze la maximum şi având ca rezultat execuţia la un nivel de performanţă avansată a oricărui lucru pe care îl face.
Din studiile sale a rezultat că această stare poate fi atinsă indiferent de domeniul de activitate şi că, în marea majoritate a cazurilor, după terminarea activităţii, indiferent de durata ei, subiecţii au raportat un grad de oboseală mult mai mic decât alţi indivizi care au executat acelaşi lucru, neaccesând starea de flux.
Neuroştiinţa susţine cele spuse de Csikszentmihaly, arătând că în acele momente se secretă un anumit cocktail de hormoni şi neurotransmiţători (dopamină, serotonină, endorfine, opioide), care susţin activitatea creierului la un nivel foarte ridicat. Astăzi, ştiinţa nu a identificat nici un fel de medicament sau substanţă care să poată determina eliberarea unui cocktail hormonal similar.
Când ajungem să accesăm starea de flux?
Oamenii ajung în această stare dacă sunt îndeplinite cel puţin două condiţii: individul are abilităţi suficiente pentru a putea executa acţiunea respectivă; sarcina este provocatoare. Cu alte cuvinte, facem cu pasiune ceea ce ne place, atunci când este suficient de complicat, dar să nu ne depăşească capabilităţile de la acel moment.
Starea de flux nu se accesează de prima dată când începi să faci un job nou. Prima condiţie necesară şi suficientă pentru a o atinge este să îţi placă ceea ce faci. Iniţial, când încă nu ai suficiente abilităţi, dar te simţi atras de ceea ce faci, este posibil să te simţi îngrijorat sau uşor anxios. Dacă, în ciuda acestui lucru, vei continua să încerci, capabilităţile tale vor creşte şi încet-încet vei simţi că eşti mai stăpân pe tine, deşi efortul depus rămâne mare. Dacă vei continua să te pregăteşti, să practici, nivelul tău de pregătire va creşte şi el. Aici avem un punct de cotitură, deoarece, în cazul în care creşte gradul de dificultate a sarcinii, odată cu creşterea gradului de pregătire a individului, este posibil ca acesta să înceapă să acceseze starea de flux. În cazul în care sarcina nu devine mai provocatoare, rămâne la fel sau chiar mai simplă, este posibil ca individul să înceapă să se relaxeze sau chiar să se plictisească de lucrul respectiv.
De aceea, toţi avem nevoie de aşa-numita „perioadă de adaptare”, când depunem eforturi mari pentru a învăţa detaliile noului job sau ale noii poziţii într-o organizaţie. După ce am învăţat, iar noul devine vechi, începem să ne obişnuim cu actuala situaţie. Alegem fie să ne plictisim, fie să ne „reinventăm”, ceea ce în traducere ştiinţifică înseamnă că vom căuta provocări noi pe măsura capabilităţilor noastre, care ne vor aduce în „starea de flux” la performanţa maximă.
Dacă sunteţi manageri şi nu numai, preocupaţi-vă de cât de mult le place oamenilor voştri ceea ce fac. Este esenţial dacă vă doriţi să fie performanţi. Apoi, încercaţi să înţelegeţi împreună cu ei cât se simt de pregătiţi să facă ceea ce fac, unde mai trebuie să înveţe, de ce sfaturi au nevoie. Ulterior, stabiliţi şi clarificaţi dacă nivelul cerinţelor faţă de ei sunt suficient de provocatoare. Feriţi-vă oamenii de rutină!
Atunci când toate aceste criterii vor fi îndeplinite, talentul oamenilor voştri (şi al vostru!) va ieşi la suprafaţă, pentru că el este în fiecare dintre noi. De fapt, e lumina din fiecare dintre noi peste care se aşează straturi de îngrijorări şi temeri.
