Caramele pentru talente

Stiam ca sunt un „talent” la grupa de „pitici”. Stiam ca voi fi campion national

Când aveam opt ani şi îmi petreceam patru ore pe zi la antrenament la înot, ştiam că sunt un „talent” la grupa de „pitici”. Ştiam că voi fi campion naţional. Asta pentru că primeam de la antreno­rul meu o pungă întreagă de caramele, în vreme ce ceilalţi copii ­primeau doar o caramea sau două. Era mare lucru în anii ‘80.

Nu a fost nevoie de cuvinte şi nici de un plan de dezvoltare pentru a mă convinge să dau tot ce era mai bun în mine. Legătura între mine şi antrenorul meu funcţiona perfect: el mă încuraja şi îmi oferea apreciere, eu câştigam concurs după concurs. Am muncit până când inima mi s-a mărit din pricina efortului, iar părinţii mei au pus capăt unei promiţătoare cariere de sportiv profesionist. Nu am mai ajuns niciodată campion naţional, dar mi-am luat de acolo experienţa întâlnirii cu potenţialul meu în fiecare zi.

În calitate de coach, lucrez cu „talente” în fiecare zi. Oamenii pe care îi întâlnesc sunt, în marea lor majoritate, persoane care doresc să ajungă la următorul nivel de dezvoltare, indiferent dacă este vorba de viaţa lor personală sau de carieră. Sunt oameni care îşi doresc să crească. Oare nu asta este definiţia „talentelor”?

Mi se pare interesant cum viaţa m-a adus acum în poziţia antrenorului meu, acum 27 de ani. Asemenea lui, stabilesc relaţii de încredere cu potenţiali „campioni” în diverse domenii de viaţă sau profesie. Îi acompaniez şi îi încurajez până în ziua în care ajung pe podium, adică până când reuşesc să îşi atingă obiectivul cu care au venit în coaching. Să îşi depăşească limitele, să îşi învingă temerile, să îşi confrunte monştrii interiori şi să îşi întâlnească acea parte strălucitoare din ei, pe care o admirau până atunci la alţii.

Cum lucrez cu ei? Nu le dau caramele, ci spaţiu. Spaţiu să se conecteze la potenţialul lor, să îşi audă acea voce înţeleaptă din interiorul lor, care poate găsi soluţii la orice dilemă sau problemă ar avea. Sau puterea de a trece prin momente dificile, provocatoare, apoi înţelepciunea de a învăţa din ele.

Tac, astfel încât ei să se vadă mai bine pe ei înşişi. Ascult dintr-un spaţiu de prezenţă, într-un mod în care şi ei învaţă apoi să se asculte pe ei înşişi. Pun câteva întrebări al căror scop nu este să rezolve problema despre care vorbesc, ci să treacă dincolo de limitele propriului cadru de referinţă. Şi mai cred în ei. Indiferent de problemele din prezent, de limitele pe care şi le percep azi, indiferent de credinţele pe care le au şi care uneori le ridică ziduri în faţă şi le taie perspectiva, eu ştiu cu certitudine că este posibil în viaţa lor mult mai mult decât ceea ce văd sau trăiesc ei în acest moment.

Ştiu asta pentru că şi eu am experienţa propriului meu potenţial şi îl pot recunoaşte în ceilalţi.