Articol de: Răzvan Antonescu, Head of Commercial Management and Development, UniCredit Consumer Financing
M-am tăiat la deget destul de serios. O bucăţică semnifi cativă din vârful arătătorului de la mâna stângă atârna doar de un pic de piele. M-am pansat rapid şi bine, astfel încât s-a lipit la loc şi pare ok, doar că nu mai simt nimic cu partea respectivă şi se vede că lipseşte material. O greşeală de începător. Un preţ mic totuşi plătit îngâmfării. Găteam o ciorbă de pui. Eram exact la sfârşit. Mai aveam de stins focul şi de pus verdeaţa. Verdeaţă pe care a trebuit să o toc. Atât la mama acasă, cât şi în şcoala de bucătari, am învăţat cum să ţin degetele când toc ceva. Legumele le tăiasem cu doar o jumătate de oră înainte, în mod corect.
Ciorbă cu carne şi infatuare
Ca regulă, degetele care stau în drumul lamei de cuţit trebuie să fie uşor flexate spre interiorul palmei, iar lama cuţitului, înclinată cu partea care nu taie către mâna care ţine legumele, astfel încât, oricât de neîndemânatic eşti, să nu adaugi involuntar carne în ciorbă, la sfârşit. Nu are timp să se înmoaie. Gătesc de foarte mulţi ani, aşa că am exersat îndelung tăierea legumelor. Odată cu exerciţiul au crescut proporţional viteza de execuţie, siguranţa şi încrederea. Dar şi infatuarea. Era o operaţie mult prea simplă, pe care puteam să o fac cu ochii închişi (literalmente). Şi m-a costat un vârf de deget. Sunt posesorul unei frumoase adâncituri în indexul mâinii stângi, care o să îmi amintească mereu că, indiferent cât de bine pregătit sunt, greşeala mă aşteaptă după colţ cu un zâmbet carnivor pe faţă. Şi sunt destul de sigur că nu îmi voi mai tăia curând nici o parte anatomică în timp ce toc legume.
A fost o greşeală dureroasă. Cam patru zile de durere. Din fericire, minoră prin consecinţe. Am făcut însă altele mai mari şi mai dureroase şi nu mă mândresc cu nici una dintre ele. Cu ce mă mândresc însă este ceea ce s-a întâmplat după, ceea ce am luat cu mine şi cum am folosit greşelile respective.
Un Team Leader blazat
Un moment foarte important în evoluţia mea profesională de până acum l-a avut o greşeală mare, pe care am făcut-o cam la doi ani (sau timp de doi ani) după ce fusesem avansat pentru prima oară. O greşeală care m-ar fi putut costa locul de muncă, dacă nu aş fi avut nişte prieteni în jur. Lucram într-o companie multinaţională, probabil cea mai bună din piaţă la momentul respectiv din punctul de vedere al mediului de lucru şi al culturii organizaţionale. Aveam doi ani de când fusesem avansat în poziţia de Team Leader şi conduceam două echipe de circa 20 de oameni. După acest timp, din statutul de „shooting” star din care îmi începusem „mandatul”, mă transformasem încet într-o persoană un pic blazată, atât de obişnuită cu ceea ce presupunea jobul respectiv, încât nu mai eram în stare să văd că nu îl făceam bine. Nu îmi organizam bine timpul, nu îmi rezolvam lucrurile la timp, nu prioritizam şi nu îmi atingeam termenele de livrare. Mai rău decât atât, mi se părea că totul era ok. Că erau mici scăpări care nu îmi puteau influenţa prea mult viaţa pentru că, nu-i aşa, eram cel mai bun, fusesem ales din atâţia candidaţi.
În aceeaşi perioadă, mi s-a schimbat managerul. Cel nou venit era o fostă colegă, Team Leader în aceeaşi echipă cu mine. Ea a fost cea care a discutat cu mine, mai degrabă ca prieten decât ca nou manager, şi care m-a făcut să văd ceea ce era evident pentru toţi ceilalţi în afară de mine. Şi tot ea a avut încredere că am înţeles şi că voi face ceva în acest sens. A fost un risc pe care şi l-a asumat, pentru că rezultatele obţinute de mine erau, implicit, rezultatele ei, într-un moment în care la un nivel ierarhic superior ei deja se luase hotărârea să fiu retrogradat. Un an mai târziu, cu multă muncă din partea mea şi cu ghidare şi susţinere din partea ei, reuşeam să revin de la o evaluare mult sub standard la una semnificativ peste standard. Zonă în care am rămas de atunci pe oriunde am fost. Nu de dragul calificativelor, ci pentru că am avut puterea să accept greşeala pe care o făcusem, pentru că am vrut să învăţ cum să nu o mai repet vreodată şi, foarte important, pentru că cineva cu care lucrasem a avut încredere în mine.
La fiecare interviu pe care l-am avut de atunci încolo, am povestit acest episod din viaţa mea profesională şi l-am trecut la puncte forte. Pentru că asta este ceea ce caut şi eu de fiecare dată când vreau să angajez pe cineva: greşelile pe care le-a făcut şi cum a folosit mai departe ceea ce a învăţat. Cineva care nu a greşit încă sau care nu îţi povesteşte ce a greşit este impredictibil, este o variabilă cu un risc prea mare. Indiferent unde eşti şi ce faci, întotdeauna vei greşi ceva din neatenţie, din nepăsare, din neştiinţă. Dar dacă ai capacitatea să iei fiecare astfel de experiență (de cele mai multe ori, neplăcută) ca pe o oportunitate de a învăţa ceva, eşti pe drumul cel bun.
Sunt domenii de activitate sau situaţii în care anumite greşeli nu sunt permise. Un electrician care lucrează pe linii de înaltă tensiune nu poate greşi. Doar o dată, dar atunci nu învaţă nimic. Poate doar colegii lui, filozofând la un pahar cu vin şi o bucată de colivă, vor învăţa să nu repete greşeala. Mai sunt exemple de genul acesta, dar, din fericire, relativ puţine. Majoritatea activităţilor pe care le facem cei mai mulţi dintre noi au o marjă în care se pot face greşeli. Este un lux pe care ni-l permitem şi este păcat să îi dăm cu piciorul. Fiecare situaţie în care greşim este o alegere. Avem de ales, ca în scena emblematică din Matrix, între pilula albastră şi pilula roşie. Cea albastră reprezintă dulcea ignoranţă, iluzia că totul este aşa cum ar trebui să fie, iar cea roşie – realitatea, adevărul dureros, dar cu accente de panaceu. Iar dacă ai ales pilula roşie şi ai învăţat ce ai greşit, este la fel de important să nu uiţi şi să nu crezi vreodată că ai devenit atât de bun încât nu vei mai greşi vreodată. Rişti să rămâi fără un deget.
(Foto: Frank Jakobi, www.flickr.com)
