Articol de: Irina-Gabriela Buda, redactor
Dincolo de cuvinte
Cel mai mare beneficiu pe care participanţii îl iau cu ei după o astfel de experienţă de formare este cel de îmbunătăţire a relaţiiilor cu cei din jur, atât în viţa profesională, cât şi în cea personală. Răbdarea, atenţia, empatia, toate acestea sporesc o dată cu exersarea lor într-un raport atât de subtil ca cel cu un cal. Aceste abilităţi atrag după ele şi un alt avantaj: mai multă eficienţă – la locul de mună şi în ceea îşi propun participanţii, în general – cu mai puţin efort. Se pare că cei care trec printr-o astfel de experienţă sunt foarte încântaţi de ea. Am înţeles că feedback-urile sunt întotdeauna o combinaţie de uimire cu căldură şi cu recunoştinţă pentru acest proces de autodescoperire. De altfel, una dintre cele mai frumoase evaluări pe care primit-o Toine în urma unui curs a fost aceasta: „Evenimentul face parte din seria celor care rămân cu tine toată viaţa”.
L-am întrebat pe fondatorul Actinote care a fost cea mai emoţionantă experienţă de curs, dincolo de feedback-urile calde şi entuziaste.
Mi-a povestit cazul unui CEO care a urmat tatălui său la cârma organizaţiei. Acesta din urmă era recunoscut ca fiind un manager de tip, să-i spunem, vechi: agresiv, autoritar, dând comenzi în stânga şi în dreapta, certându-şi des angajaţii, folosind motivarea negativă. Odată ajuns în locul tatălui, fiul şi-a propus să continue acelaşi stil managerial. Dar lucrurile nu mergeau defel bine. Surprinderea lui Toine – când a început să lucreze cu noul CEO – a fost să constate că, de fapt, în viaţa dincolo de locul de muncă, el era, dimpotrivă, un om amabil, implicat în problemele familiei, dornic să ajute. Viaţa din organizaţie şi cea de acasă arătau două feţe diferite, incompatibile, ale lui. Întâlnirea noului CEO cu calul, în cadrul cursului, nu a început încurajator. Anumalul nu voia cu nici un chip să asculte comenzile, spre mirarea şi frustrarea participantului. Atunci, Toine i-a propus să se relaxeze, să îchidă ochii şi să facă intuitiv, emoţional, ce simte, dincolo de vorbe şi de ordine. Omul a îngenuncheat, în tăcere, şi şi-a plecat capul. Iar calul a venit direct la el. „E impresionant”, spunea Toine, „să vezi un om impozant plângând eliberat şi copleşit de frumuseţea momentului”.
Se pare că acela a fost declicul care l-a făcut pe participant să înţeleagă că ceea ce oferea colegilor la muncă era o mască; iar artificialitatea, fie ea şi agresivă, avea un rol negativ în relaţiile de lucru. Şi în companie, ca şi în interacţiunea cu calul, falsitatea s-a dovedit neconvingătoare, inutilă.
Nu a mai fost nevoie de nici o altă sesiune. În jumătate de an, organizaţia s-a schimbat în bine, cu noul CEO aflat la conducerea ei.
Şi eu, ca mulţi dintre cei care au ascultat astfel de povestiri sau chiar au interacţionat cu caii în astfel de procese, am trăit o combinaţie de uimire cu admiraţie şi surprindere. Dar Toine a pus accentual în mod realist: „Noi numim aceste sesiuni Lumea magică a calului. Dar, de fapt, pentru noi este ceva magic, pentru el tot ce se întâmplă este cât se poate de normal”.
