Nici eu nu vreau la coaching

Eu nu vreau la coaching

„Eu nu vreau la coaching”, îmi spune zilele trecute un prieten. Omul luptă din răsputeri să evite interacțiunea cu un coach pe care Înalta Poartă a multinaționalei încearcă să i-l bage pe gât, de ceva vreme. Nu îmi spune ce îl deranjează pentru că nu-i este foarte clar nici lui.

Altul, tot din peisajul multinațional, este deja inclus într-un program de coaching cu un ierarhic superior; i se pare extrem de valoros ce se întâmplă în acest proces, dar ține pe cât posibil batista pe țambal, de teamă să nu pară slab în ochii colegilor.

Pe tărâmurile antreprenoriale este și mai greu. Angajatul căruia i-ar folosi coachingul acoperă cinci poziții, deci se fofilează oricând profitând de faptul că apare mereu ceva mai urgent. Nici nu îl aleargă nimeni să-l aducă înapoi pe drumul cel bun, pentru că funcțiunile de suport sunt slabe sau inexistente, iar softurile care urmăresc dezvoltarea profesională lipsesc cu desăvârșire.

Mă întreb adesea de unde vine reacția de respingere față de coachingul “on the job”? Poate pentru că ne închipuim că înseamnă să fim ținuți de mânuță la fiecare pas și nu ne place asta. Sau credem că știm destul, că stăpânim mereu perspectiva corectă asupra situațiilor cu care ne confruntăm. Sau urâm să admitem că nu suntem perfecți, că mai avem destule de învățat și o putem face mai ușor de la alții decât din cărți, filme sau tutoriale.