Articol de: Irina Petrescu, Avocat titular, Cabinet de Avocat Irina Petrescu – UNBR
Ce este decisiv în angajarea răspunderii patrimoniale?
Aşadar, se desprind ca elemente decisive ale angajării unei astfel de răspunderi patrimoniale ale angajatului, următoarele:
- raportul juridic impus de o astfel de răspundere este cel de dreptul muncii – astfel că este vizată strict calitatea de angajat stabilită în temeiul unui contract individual de muncă, la care este anexată fişa postului, prin care sunt stabilite atribuţiile şi responsabilităţile postului şi ale angajatului, ambele documente semnate şi de către angajat; evident că subiectul poate avea şi calitatea de fost angajat dacă răspunderea patrimonială este angrenată în termenul de prescripţie de trei ani şi dacă la momentul săvârşirii faptei ilicite persoana în cauză avea calitatea de angajat; În situaţia muncii prestate în temeiul unui contract de muncă temporară încheiat prin prisma contractului de punere la dispoziţie, pentru prejudiciile săvârşite prin fapta ilicită a angajatului pus la dispoziţia utilizatorului, angrenarea răspunderii patrimoniale a angajatului temporar cade în sarcina exclusivă a agentului de muncă temporară cu care angajatul are raport juridic de muncă direct, utilizatorul fiind doar în măsură să notifice agentului de muncă temporară fapta ilicită şi să evidenţieze prejudiciul suferit;
- prejudiciul – este elementul negativ care cauzează modificarea patrimoniului ca urmare a săvârşirii de către angajat a faptei ilicite, ce poate consta, fie într-o diminuarea a activului angajatorului, fie într-o creştere a pasivului patrimonial a angajatorului. Însă pentru a se angaja răspunderea patrimonială a salariatului, prejudiciul trebuie să fie unul: real şi cert – în sensul că prejudiciul trebuie să fie efectiv şi să fie determinat, angajatorul fiind obligat la dovedirea acestuia în mod concret cu înscrisuri, documente, acte care să constate acest prejudiciu efectiv suferit; cauzat direct patrimoniului angajatorului – în sensul că fapta ilicită a angajatului trebuie să cauzeze o consecinţă negativă asupra patrimoniului angajatorului, fie prin diminuarea activului, fie prin sporirea pasivului, incluzând aici şi oportunitatea unor acţiuni ale angajatului; să fie material – în sensul că prejudiciul suferit să vizeze daune materiale ale patrimoniului, iar nu daune morale; să nu fi fost reparat de către angajat – în sensul că la data la care angajatorul solicită atragerea răspunderii patrimoniale a angajatului pentru prejudiciul cauzat de către angajat, acest prejudiciu să nu fi fost în niciun fel reparat;
- paguba materială produsă angajatorului trebuie să se fi săvârşit cu vinovăţie, culpa fiind exclusă – un alt aspect la care instanţele de judecată sunt extrem de atente, întrucât prezumţia de culpă, specifică răspunderii civile contractuale şi delictuale, nu poate funcţiona în răspunderea patrimonială, textul legal vizând imperativ vinovăţia angajatului, indiferent că este o faptă comisivă şi/sau omisivă, directă sau indirectă; Aşadar, una dintre obligaţiile contractuale asumate prin semnarea contractului individual de muncă de către angajat este tocmai obligaţia reparării prejudiciului cauzat angajatorului din vina şi în legătură cu munca angajatului. Pe cale de consecinţă, vinovăţia reprezintă elementul subiectiv al răspunderii materiale, constând în atitudinea salariatului faţă de consecinţele negative ale faptei săvârşite, iar în absenţa vinovăţiei salariatului care a produs prejudiciul, răspunderea patrimonială este inadmisibilă;
