Managementul spiridușilor

Articol de: George Bragadireanu, Coach, Trainer, Autor InsideBloom

Bătrânul meu (uneori, numit și “Puiul cicălitor”)

Spiridușul meu (al autorului) arată ca un bătrân de vreo 60 de ani, micuț, gârbov, cu ochii cercetători și care nu te poate privi în față, agitat permanent, speriat și fricos. Are mereu o grămadă de lucruri să îmi spună, așa încât, uneori, mă asurzește și mă face să fiu confuz, să nu mai știu ce vreau, unde sunt și care este scopul prezenței mele acolo. Ultima oară, l-am întâlnit acum câteva minute, când mă asurzea cu lucruri de genul: “ai scris inteligibil?”, “interesează pe cineva asta?”, “o să dea share la articolul tău?” etc. Când mă uit la el, se face micuț, îmi evită privirea, tace un timp, așteptând alte ocazii în care să trăncănească. Mă face să fiu un tip care pe dinafară pare încrezător că poate ajuta oamenii, dar pe dinauntru este ros de întrebări.

Să facem cunoștință cu Spiridușul interior (argumente științifice)

Unde crezi că se află acest spiriduș al tău? În care parte a corpului?

Spiridușul este crescut de către fiecare dintre noi; în fiecare zi îi dăm să mănânce. Ce anume? Frică, stres, angoase, iluzii, visat cu ochii deschiși și percepții greșite. Unde apar ele? În creierul și mintea noastră. Spiridușul este egal cu potecile de pe creier, cu piticii de pe creier sau cu ideile fixe.

Cel mult până la șapte ani (de unde și expresia “cei șapte ani de-acasă”) ne formăm principalele reguli după care ne ghidăm în viață: ce este bine și ce este rău, ce trebuie și ce nu trebuie să faci etc. Toate aceste convingeri fundamentale ne salvează de la această vârstă înainte de tot ce ni se poate întâmpla rău. Mai târziu în viață, învățăm noi și noi poteci, de fiecare dată când trăim experiențe puternic încărcate emoțional: moartea unui prieten drag, căsătoria, nașterea unui copil, îndrăgostirea, o boală gravă etc. În aceste momente, suntem ca niște bureți care absorb și învață ceea ce în acea situație ne poate salva de la repetarea acelei experiențe sau ceea ce poate repeta în mod fericit acea experiență mai târziu.

De fiecare dată, după acel moment al învățării, în preajma unor stimuli, percepții și informații din mediu, asemănătoare cu cele ale experienței de origine, creierul nostru reactivează potecile învățate, în același scop, al salvării de la o experiență neplăcută sau al repetării unei experiențe fericite. Diferența este că în această nouă experiență:

– condițiile sunt altele, stimulii diferiți

– ar trebui să avem o altă reacție, mai potrivită.

Dar creierul este un organ mare consumator de resurse energetice ale corpului; el este singurul organ care poate consuma până la 20% din resursele corpului. De aceea, ca să poată economisi energie pentru situații cu adevărat periculoase, face din când în când power-off (hibernation), adică, se pune într-un mod economic de funcționare, apelând la scurtături, la poteci, ca să consume mai puțină energie decât cea necesară învățării unor poteci și comportamente noi.

Stresul apare de fiecare dată când unei situații noi îi oferim răspunsuri învățate mai demult, neactualizate. Aceste reacții, oarecum instantanee, sunt de tipul “freeze”, “fight” sau “flight”.